Am votat prima dată în 2000. Cu Stolojan, în primul tur. Așa credeam că e bine atunci, cu mintea de la nouăsprezece ani. Tot cu mintea aia, în turul II am ales răul cel mai mic de frica nebunului cel mai mare. La următoarele alegeri am pus ștampila de două ori pe Chioru’. În 2004, cu entuziasmul că-l va bate pe arogantul de Năstase. Peste cinci ani, mai temperat, dar cu speranța că-l va întoarce pe incredibilul Geoană. Atunci am votat a doua oară în viață răul cel mai mic. Încă regret. Nu cred că Prostănacul ar fi răsturnat munții, dimpotrivă, mai ales că tocmai venea criza, dar ultimii ani cu Băsescu mi-au lăsat în nări un miros de bădărănie, budoar și ticăloșie pe care îl mai simt și astăzi.
După zece ani sub chelia marinarului, imaginea unui neamț liberal, înalt și prezentabil, în contrast cu un Mickey Mouse în variantă comunistă, m-a însuflețit din nou. Am votat Iohannis cu două mâini. Am și ieșit în stradă, pe un frig năprasnic, ca prostul, de bucurie că nu-l voi vedea pe Ponta la Cotroceni. Încă tremur. În 2019, am preferat să nu particip la acea glumă de tur II. A fost și cred că va rămâne singura dată când nu am mers la vreun vot. Iohannis putea ieși președinte lejer fără mine și mulți alții speriați de nesimțirea lui din primul mandat și amețiți de prostia candidă a contracandidatei Viorica Dăncilă. Și a ieșit fără emoții. Al doilea său mandat a trecut greu, ca un exil într-un loc îndepărtat și rece, unde nu se întâmplă nimic.
După experiențele astea, alegerile din 2024 nu au mai stârnit nici o emoție în cetățeanul cu drept de vot din mine. Le-am primit cu resemnare, deși am încercat să urmăresc fiecare candidat. Am petrecut zeci de ore citind și ascultând interviuri despre ei. De data asta, paleta de răi cei mai mici era mult mai largă. Așa că am eliminat pretențiile din meniul meu de alegător și m-am oprit la Elena Lasconi. Gîndul că poate fi prima femeie președinte m-a dezmorțit un pic, deși cu fiecare zi a campaniei ei electorale îmi venea să închid tot și să mă culc. De mari bărbați de stat eram sătul și nici nu bănuiam ce corifei ai neamului urmau să se ridice.
Până în ajunul turului doi înapoi încă sper că am visat, deși toate datele arată că Georgescu, camarazii și milioanele lor de simpatizanți chiar există. Mi-am revenit cu greu și am încercat să înțeleg ce aș putea vota pe 4 mai. Greu, cu urechile astupate, cît să nu mai aud corul USR din urmă cu zece ani, am votat Crin Antonescu. La cîte compromisuri am făcut la alegerile precedente, mi s-a părut că acum e un moment bun să mai fac unul. Încă cred că am fi speriat mai puțin investitorii și că șansele unei prăbușiri economice erau mai mici decât cu finaliștii de astăzi. Am impresia că ne-am găsit cel mai prost moment, cu omenirea aflată pe mîna unor nebuni, să rupem pisica-n două. Dar, ca de obicei, mă voi duce să votez. Pe răul cel mai mic l-am ales în primul tur. O să pun ștampila pe ce-a mai rămas.
M. T.