Demult, tare demult, într-o galaxie foarte îndepărtată… Fosta elevă a maestrului Anakin, Ahsoka Tano, o cavaleră Jedi cu scufie alb-albastră, vopsită pe față ca un războinic de trib, are, desigur, ca asistent, un android cu accent britanic și o misiune foarte importantă. După căderea Imperiului Galactic și instaurarea Noii Republici, Ahsoka trebuie să dezlege o sferă Rubik care ascunde o hartă secretă, ca să-l găsească pe dispărutul amiral imperial Thrawn, și s-o școlească în artele Jedi pe rebela Sabine Wren, pe care o instruise cîndva, în tinerețe, fără ca fetișoara să-și fi terminat însă cursurile și să-și fi luat Bac-ul la mișcat lucrurile telepatic.
Sună ca dracu’, nu? Nu-i vina cronicarului, roșiile moi și ouăle stricate trebuie aruncate în altă direcție, spre Di$ney Minus și serialul Star Wars: Ahsoka. Nimic nu convinge în cele patru episoade difuzate pînă acum. Ahsoka seamănă a Star Wars, dar n-are cum să fie niciodată. Povestea e ilogică și monotonă, dialogurile – lente și forțate, scenariul – o agitație fără sens și direcție, cu niște personaje principale care te lasă absolut indiferent, chiar dacă, aparent, se presupune c-ar fi cunoscute (din desenele animate ale francizei, pe care creatorii, după felul cum nu prezintă participanții la acțiune și contextul, sînt siguri că telespectatorul le-a văzut) și antagoniști, practic, inexistenți.
Nimic proaspăt sau cît de cît interesant, aceleași clișee și reluări de faze nostalgice. S-a imitat (plagiat?) pe cît de bine s-a putut, adică prost, atmosfera din trilogia inițială: scenele de luptă cu săbii laser, cursele de urmărire cu navete spațiale, salvările din situații mortale în ultimul moment și victoria pe deplin meritată a eroinelor, amazoane co(s)mice într-o epocă a matriarhatului galactic, în buna tradiție hollywoodiană. Aia recentă, conform căreia protagonista – o doamnă de culoare, care, atunci cînd nu-și ține brațele încrucișate, privind în gol cît mai profund posibil, se vîntură de colo-colo cu un motan, scuze, cu o pisică vărgată pe cap – trebuie să evolueze numai printre femei puternice și independente promovate, desigur, pe poziții de forță și/sau de conducere: ucenica sa mandaloriană, viitoare Jedi bună, o altă aspirantă a Forței, de data asta negative, o Barbie rea și arțăgoasă, generăleasa cu față verde de Shrek și atitudini materne, vrăjitoarea omnipotentă și omniscientă, dar amenințătoare doar prin potențialul de a plictisi crunt cînd apare în scenă, cancelăreasa și senatoarea țepene și autoritare, dar stupide și nesemnificative, nu numai la scara galaxiei, ci și la scara blocului lor, în timp ce puținii bărbați care apar prin cadru sînt, fără excepție, răi, proști, incompetenți și, bineînțeles, misogini. Sau androizi. Da, băieți, trebuia să ne-o luăm cumva peste nas și să fim puși la punct și în producția asta. Pînă la urmă, Forța e de gen feminin.
Imaginați-vă că Luke e o puștoaică neînțeleasă, bulversată de prima menstruație, Han Solo – o pițipoancă cool și fîșneață care-și schimbă rapid sponsorii, iar Vader –teroarea incintei, baba morocănoasă din apartamentul de la parter care bate în calorifer la orice zgomot auzit de la vecini. Cam așa ar fi ieșit Războiul Stelelor dacă Lucas l-ar fi creat în stil Ahsoka.
Star Wars: Ahsoka, 2023-, o altă mostră de propagandă feministă în universul Star Wars, creat de Dave Filoni, opt episoade de 34-54 de minute, difuzat de Disney+.