Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

RĂZVAN VINTILESCU: „Din păcate, pierderea presei scrise este ca pierderea memoriei“

Zoom RĂZVAN VINTILESCU: „Din păcate, pierderea presei scrise este ca pierderea memoriei“

A renunțat la medicină pentru gazetărie. Apoi doctorul, așa îi spuneam lui Răzvan Vintilescu în redacție la Cotidianul, s-a întors la medicină și a devenit medic la țară. Fiindcă așa a vrut. L-a bătut gîndul să plece în străinătate, dar a rămas aici. Fără părere de rău.

Cristian Teodorescu: Cum a fost să treci de la rolul de medic la cel de jurnalist?

Răzvan Vintilescu: A fost un șoc. În 2005, salariul unui rezident era de 600 de lei. Salariu de încadrare pentru un ziarist fără experiență, dar cu ceva talent la scris, zic eu, era de 900 de lei. Deci nu a fost o alegere, pentru că nu aveam ce să aleg. Să cîștig bani din scris, să fac bani cu mintea mea era singura opțiune. Nu mă susținea nimeni, financiar, ca să pot termina un rezidențiat fără frustrări. Și dacă, pentru Hemingway și Twain, jurnalismul fusese bun cînd nu aveau bani, cine eram eu să mă plîng? Mai ales că, în șase luni, deja avusesem două măriri de salariu… Acum, asta zice mai mult despre salariile medicilor de atunci decît despre cele ale ziariștilor, dar e altă discuție. În plus, ca tînăr medic ți se cerea să taci și să uiți toate opiniile tale, pentru a le prelua pe ale altora. Așa era atunci. La Cotidianul, lucrurile erau pe dos și, practic, la vremea aia era un șoc să găsesc așa un spațiu, să fac ce îmi place și să mai fiu și plătit..

C.T.: Cît ai fost gazetar ți-a ajutat la ceva medicina?

R.V.: Păi, abia ce începusem să scriu la secția Societate și a apărut gripa aviară. O epidemie care se anunța a fi cea mai grozavă de pe planetă și cu potențial letal de zeci de mii de victime, după cum spunea domnul profesor. Îl știți. Fiind singurul medic din redacție, am fost parașutat, cu o colegă de la secția Reportaj, direct la Ceamurlia, epicentrul pandemiei care nu a mai fost, de unde au ieșit două materiale de senzație. Pentru că, vezi, noi chiar scriam din pasiune. „Gripa aviară a plecat de la Fane Cucu“. Poezie! În afară de acest episod, mai mult m-a încurcat medicina, pentru că nu îmi plăcea să scriu articole medicale în format jurnalistic. Eu venisem acolo pentru Hemingway, nu să compun Almanahul pentru toți.

C.T.: Se mai face bine presa scrisă de la noi sau rămîne la aparate?

R.V.: Nu ai TikTok? Crezi că milioanele de oameni care fac live-uri din școli, de la muncă, din mașină mai cred ceea ce scrie în ziare? Cine crezi tu că mai citește azi? Nu ai văzut notele de la limba română de la bacalaureat și capacitate? O minoritate. Presa scrisă poate rămîne oriunde, că tot nu ai ce să mai faci cu ea. E ca discurile de vinil. Doar pentru cîțiva pasionați și nu știi ce cumperi pînă nu asculți. Viitorul sînt materialele multimedia. Din păcate, pierderea presei scrise este ca pierderea memoriei. Nimeni nu arhivează clipurile de pe TikTok în biblioteci.

C.T.: Apropo, de ce boli suferă presa autohtonă?

R.V.: Aș opta pentru o combinație între demență senilă și colon iritabil. Ambele pot fi ținute sub control, ba chiar ameliorate, dar și pacientul trebuie să înțeleagă tratamentul. Dar cînd aud un reporter că întreabă un suspect de… orice… de crimă, să spunem: „Și îți pare rău că l-ai omorît?“, dau pe YouTube la desene animate. Sînt fericit că unii dintre cei mai apreciați jurnaliști din România mi-au fost colegi de bancă la Facultatea de Științe Politice. Se știu ei, nu dau nume. Cristi Delcea de la Recorder, Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu, Delazero și Andrei Crăciun. Ei sînt șansa presei de a se revigora. Și cei care sînt ca ei, dar în alt fel.

C.T.: Întoarcerea de la gazetărie la medicină cum a fost?

R.V.: Traumatizantă. Nu credeam să îmi folosească atît de mult tot ceea ce am învățat în presă. Mă refer la interacțiunea cu oamenii, la a ști să le vorbești pe limba lor, să îi faci să îți povestească, să te descurci cum poți, pe românește. Dar trauma a fost că dacă nu făceam medicină, nu știu ce mai puteam să fac. Din scris nu se mai putea trăi, iar salturile de la o redacție la alta erau epuizante pentru mine. În medicină am găsit mai puțină mizerie decît era cînd făcusem un pas în lături, condiții mai umane și mulți oameni schimbați. Deja, generația din care fac și eu parte începuse să schimbe sistemul. Venituri mai mari, clinici private, oportunități mai multe și accesibilitate enormă în partea de dezvoltare. Eu am învățat în facultate după atlase tipărite, iar acum găsești pe YouTube și TikTok tot ce vrei! Știi de ce eșuează tratamentele? Pentru că pacienții nu le înțeleg din explicațiile medicilor, de multe ori…

C.T.: Cumperi ziare sau le citești pe net?

R.V.: Nu am mai cumpărat un ziar din 2010. Totul pe net. De la New York Times la Cațavencii. Apropo, de unde se mai cumpără ziare? Eu nu mă duc la mall, că nu am timp. Sînt medic de familie la țară, în comuna Vărăști. Asta mi-am dorit! Știi de unde pot să cumpăr un ziar acolo? Sau în comuna Frumușani, unde locuiesc? De unde? Dar nu e ironic că, prin 2006-2007, departamentele online ale ziarelor erau un soi de batalion disciplinar? „Mda… nu intră la print. E slab. Am ceva mai bun. Bagă-l pe online“,  parcă așa se zicea… Asta e răzbunarea online-ului…

C.T.: Cum ți se pare România ca pacient?

R.V.: Senzațională! Am făcut o intervenție pe inimă cu un aparat care e vîrful tehnologiei în domeniu în Statele Unite. În București! Iar pentru pacienții din rural este science-fiction. Ai acces gratuit la o grămadă de investigații și servicii. Acum, că nu se poate și repede, și bine, și gratis în permanență, e altă discuție. Încercați în Franța sau în Suedia. Imaginea proastă e dată de cazuri izolate și de nevoia de senzațional pe burtiere. Fără medici, cîte știri ar rămîne nescrise? Ca medic, însă, România are multe probleme. Iar principala este o ațîțare socială a angajaților și a angajatorilor, unii contra altora. Primii au nevoie de salarii mai mari, că inflația le-a păpat leafa. Ceilalți nu pot crește mai mult prețurile, pentru că nu are cine să le mai cumpere serviciile sau produsele, că tot inflația le-a mai scumpit o dată. Și cum e o bătălie din care pierde toată lumea, fiecare își varsă neputința și frustrările pe unde poate: la coadă în magazin, la volan, la serviciu sau la medic. Și de aici se naște viitoarea generație de pacienți…

C.T.: Te-ai gîndit să pleci în străinătate?

R.V.: M-am gîndit de trei ori să plec în străinătate, ultima oara în ianuarie 2023, cînd niște consilieri locali și un primar au hotărît cu de la sine putere că le ajunge un medic pentru șapte mii de locuitori și au refuzat să îmi închirieze cabinetul medical din dispensar. Înțelegi ironia? Numai că, ce să vezi, nici în Franța nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Și în străinătate se caută medici ieftini, nu medici buni. Ca și în alte țări. Iar în medicină, ca și în jurnalism, de exemplu, dacă ești ieftin o dată, rămîi ieftin pentru totdeauna. Lecția asta am învățat-o încă din primele luni de presă. Acum, în România, medicii pot cîștiga bine spre foarte bine, dacă muncesc și își fac datoria de medici. Însă muncesc foarte mult, pentru că statul plătește încă prost serviciile medicale, iar privații iau comisioane imense, dacă nu ești un medic-vedetă. Din nefericire, mulți se vînd ieftin, în schimbul unor anumite avantaje la locul de muncă. De la un program lejer pînă la a nu face anumite lucruri birocratice. Am mai considerat Anglia, dar tot chilipiruri caută. Și, o opțiune interesantă, Finlanda. Însă e greu să te relochezi cu trei copii după tine. Trebuie să ai o oportunitate unică într-adevăr. Dar știi ceva? Impulsul de a pleca e dat de modul in care sîntem tratați, jigniți, intimidați, umiliți. Abia apoi intră in joc rațiunile financiare. Și cine face asta? Unii politicieni, unii funcționari publici, unii pacienți. Adică exact cei care ar trebui să lucreze cu noi se excită cînd se simt mai deștepți ca medicii, cînd văd că îi pot umili. Bineînțeles, am zis unii. Numai că, dacă ei ne pot reclama la Colegiu și ne fac „flagrant“, noi nu îi putem reclama nicăieri ca să nu mai poată practica ceea ce practică. Sînt și alții însă, din ce în ce mai mulți, care ne ajută exemplar. În urmă cu zece ani, lucrurile stăteau mult mai prost. Uite așa, am ajuns medic de familie la țară, în comuna Vărăști, unde se fac roșii bune, iar oamenii sînt oameni. Și, pe alocuri, mă simt ca doctorul din Toamna bobocilor, care nu mai vrea să plece. Față de București, acolo e o altă țară. Și sînt multe „țări“ din acestea în România. Cineva trebuie să facă medicină și acolo, nu?

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Adevăr trist!

    Lipsa de respect, ești tratat ca o sluga care trebuie sa faca „munca de jos” indiferent de specializare sau competenta. Salariul „negociabil” cam jumătate din cât ți s-ar cuveni trebuie sa-l accepti pentru ca ajutorul de șomaj s-a terminat. Înveți lucruri noi: Mobbing, BurnOut, cat de departe poate merge ura nemtilor pe Ausländeri, salariile fabuloase promise prin reclame în tara sunt niște minciuni etc. Daca as putea alege din nou aș fi rămas în tara desigur.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Balada căluților de lemn

    27 februarie 2024

    (După ce au condamnat la moarte rățuștele de plastic și ursuleții de pluș, funcționarilor de la Bruxelles li s-a pus pata pe căluții de lemn) Cucoanele betuțe din Bruxelles s-au […]

  • Onania educată

    26 februarie 2024

    Zece ani, Iohannis și-a lustruit bastonul de mareșal trîndav și arogant. A frecat iluzia neamțului mut, dar harnic, pînă cînd minciuna a țîșnit din cele două mandate ca un mare […]

  • Cum a băut prozatorul Ioan Groșan o palincă cu Baudelaire pe masa de operație

    20 februarie 2024

    După ce-a stat la mii și mii de mese, cu domni și domnișoare și dudui, văzîndu-se, lipsit de interese, pe-o masă, cu savanți la căpătîi, Ioan Groșan, sătul de sine […]

  • Adevăratul curaj

    19 februarie 2024

    Se zice că nebunia anihilează curajul, că îl transformă într-un biet simptom al bolii și că face din erou un pacient și atît. Viața, societatea, politica ar fi, de fapt, […]

  • Balada cucului pravoslavnic

    13 februarie 2024

    lui Grigore Leșe Aveam și eu o pîine și-un rus mi-a rupt coltucul și a fugit să pape un borș ucrainean, zicînd că-n Bucovina n-o să mai cînte cucul, c-a […]

Editoriale
  • Balada căluților de lemn

    27 februarie 2024

    (După ce au condamnat la moarte rățuștele de plastic și ursuleții de pluș, funcționarilor de la Bruxelles li s-a pus pata pe căluții de lemn) Cucoanele betuțe din Bruxelles s-au […]

  • Onania educată

    26 februarie 2024

    Zece ani, Iohannis și-a lustruit bastonul de mareșal trîndav și arogant. A frecat iluzia neamțului mut, dar harnic, pînă cînd minciuna a țîșnit din cele două mandate ca un mare […]

  • Cum a băut prozatorul Ioan Groșan o palincă cu Baudelaire pe masa de operație

    20 februarie 2024

    După ce-a stat la mii și mii de mese, cu domni și domnișoare și dudui, văzîndu-se, lipsit de interese, pe-o masă, cu savanți la căpătîi, Ioan Groșan, sătul de sine […]

  • Adevăratul curaj

    19 februarie 2024

    Se zice că nebunia anihilează curajul, că îl transformă într-un biet simptom al bolii și că face din erou un pacient și atît. Viața, societatea, politica ar fi, de fapt, […]

  • Balada cucului pravoslavnic

    13 februarie 2024

    lui Grigore Leșe Aveam și eu o pîine și-un rus mi-a rupt coltucul și a fugit să pape un borș ucrainean, zicînd că-n Bucovina n-o să mai cînte cucul, c-a […]

  • Pînă la capăt și pînă la ultimul centimetru

    12 februarie 2024

    Vom sprijini Ucraina pînă la capăt, a zis Joe Biden la Varșovia, pe vremea cînd își confunda doar un fiu cu celălalt, nu și pe președintele Macron cu defunctul președinte […]

bijuterii argint