Mai este o săptămână și jumătate până la referendumul pentru revizuirea Constituției, iar mediul online fierbe, în diverse bule, vorbind despre îngrădirea drepturilor minorităților sexuale. În fapt, ar fi vorba despre dreptul membrilor comunităților LGBT de a se căsători. Dar este acesta un drept sau, de fapt, este o obligație pe care o târâm după noi, conformiști, din negura istoriei?
Căsătoria, ca și familia, sunt descrise
în articolul 48 din Constituție, articol care face parte din titlul ii al legii fundamentale, „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale“. Căsătoria și familia sunt văzute de către legiuitori ca drepturi și libertăți.
Numai că, în mod normal, într-un stat laic, nu ar trebui să vorbim despre căsătorie ca despre un drept.
Religia este cea care ne-a adus căsătoria ca instituție. Nu acum, nu azi, nu ieri, ci cu multe mii de ani în urmă. Căsătoria apare, sub diverse forme, în multe dintre religiile planetei încă active. Este o formă de organizare a societății, încă de pe vremea în care religiile țineau loc de coduri legislative. Multe dintre prevederile cărților sfinte ale multor popoare sunt astăzi depășite, datorită evoluției tehnologice sau evoluției moravurilor. De exemplu, musulmanilor, dar și evreilor, le este interzis să consume carne de porc. Este o interdicție apărută din motive sanitare, într-o climă în care carnea de porc, extrem de perisabilă, nu putea fi păstrată în condiții optime multă vreme. Pentru a preveni îmbolnăvirile, toxiinfecțiile, religia a inventat motive legate de copitele animalelor și de lipsa lor de igienă pentru a explica onor credincioșilor interdicția de a consuma carne de porc. Preoții nu puteau, pur și simplu, să le explice oamenilor că se pot îmbolnăvi, ba chiar că pot deceda dacă mănâncă o carne care se strică foarte repede la căldură. Așa că au pus totul în cârca diavolului. Au lăsat-o așa și în zilele noastre, când până și nomazii deșertului Sahara au în cort frigidere în care porcul s-ar putea păstra în condiții de siguranță alimentară.
Căsătoria n-a fost,
la începuturile sale legislative, un drept, ci o obligație. Trebuie să mergem mult în urmă, în istorie, ca să realizăm că perpetuarea speciei a fost, milenii întregi, o prioritate. Căsătoria, obicei eminamente religios, la origini, a avut rolul de a reglementa lucruri care, lăsate la latitudinea omului simplu, ar fi dus, în timp, la nedreptăți legate de posteritatea individului. De la păstrarea liniei de sânge până la moșteniri.
În primul rând, a fost nevoie de reglementarea conducerilor ereditare ale triburilor și, ulterior, ale popoarelor. Pentru a ține evidența primilor născuți, a moștenitorilor de drept ai tronurilor, era nevoie de o instituție serioasă. Așa s-a născut căsătoria.
În Europa medievală,
căsătoria s-a impus pe linia moralei iudeo-creștine, a Vechiului și Noului Testament. Să nu uităm că, până în renaștere, moștenirea romană și cea grecească, mai ales dreptul roman, erau complet ignorate de către popoarele europene, incapabile să deslușească vechi manuscrise. Cultura strămoșilor noștri comuni ne-a fost intermediată, secole de-a rândul, tot de către oamenii bisericii, preoți și călugări, singurii care mai știau ceva carte. plecând de la aceleași principii religioase, codexurile de legi europene au construit în jurul cărților sfinte. În cazul Europei, în jurul Bibliei.
Botezul și cununia, două dintre cele șapte taine sfinte ale Bisericii, au fost preluate și în civilie, ca nevoi statistice și nu numai. Căsătoria a devenit obligatorie pentru cei ce doreau să-și transmită mai departe acumulările de-o viață. Și așa a rămas până astăzi.
Căsătoria este, în zilele noastre,
forma de constrângere prin care doi indivizi fără legături de sânge își împart acumulările din timpul relației. Nici măcar nu mai este vorba despre încurajarea procreării, așa cum era vorba în negurile istoriei. Societatea contemporană a Europei este din ce în ce mai puțin interesată de perpetuarea speciei, dovadă fiind natalitatea din ce în ce mai scăzută a nativilor europeni. Căsătoria nu ne mai asigură viitorul genetic, dar, în continuare, asigură moștenirile, pensiile, finanțele de cuplu. Nu asta urmăreau legiuitorii religioși, dar la asta s-a ajuns. Familia și căsătoria sunt definite în Constituția României numai și numai pentru că de acolo decurg multe alte legi care reglementează regimul agoniselilor de-o viață ale unora.
Căsătoria este,
sau ar trebui să fie, un act de voință individuală, nu o obligație. Nu ar trebui să ne gândim, atunci când ne căsătorim, la case, la mașini și conturi comune. Ar trebui să fie un act de asociere benevolă, reglat de voința ambilor participanți. Ne-am încurcat, însă, de-a lungul secolelor atât de tare, am înconjurat acest eveniment de atât de multe reguli și legi, încât acum nu mai știm cum să o scoatem la capăt.
Căsătoria nu ar trebui tratată amănunțit în Constituție, cum nu sunt tratate nici relațiile de drept comercial. Dar noi, ca multe alte state europene, nu avem o Constituție adusă la nivelul secolului în care trăim. Mai mult, deși teoretic suntem un stat laic, tindem din ce în ce mai mult spre întoarcerea la gândirea religioasă de acum două mii de ani. sau chiar mai mult. Nu vrem să acceptăm că timpul a trecut și că preceptele religioase, neschimbate, nu mai țin pasul cu evoluția societății.
De aceea, pe 6 și 7 octombrie suntem chemați să votăm un anacronism. Aparent, nu suntem în stare să ajungem la o modernizare reală a Constituției. La cum merg lucrurile, nici nu vom ajunge prea curând la asta, oportunitatea fiind complet ratată în legislatura 2012-2016. E dreptul fiecăruia de a merge sau nu la vot, de a vota pentru sau împotrivă sau chiar de a boicota votul. Dar ar trebui să ne gândim mai mult înainte de a vorbi. Căci nu este vorba despre a vota pentru ori împotriva unui drept, ci pentru sau împotriva unei obligații.