Principiul lui Peter spune că, într-o ierarhie, fiecare individ tinde să promoveze până își atinge nivelul de incompetență, ceea ce premierul Bolojan pare să demonstreze din plin în ultima perioadă. Faptul că datele și cifrele nu îi susțin în vreun fel planurile și măsurile impuse, cumulat cu o încredere și o simpatie de care încă se bucură, par să-l fi adus pe distinsul premier în ceea ce pare un delir profesional, unde discursul și retorica bat la fund datele statistice și realitatea.
După ce a catalogat intrarea în recesiune ca pe ceva „anticipat și inevitabil“, ba chiar a încercat să-i dea o aură de recesiune pozitivă, vorbind despre ea ca despre „un cost necesar pentru a construi o economie mai solidă“, amintind cumva de „creșterile negative“ din epoca de tristă amintire a cuplului Băsescu-Boc, domnului Bolojan i-a venit încă o idee originală despre cum trebuie să arate reforma, de data asta în sistemul public de sănătate.
Să legăm doctorii de glie!
„Eu voi susţine că, dacă beneficiezi, în ţara noastră, de o pregătire medicală pe toată durata parcursului – studii făcute la buget, rezidenţiat plătit de statul român –, ai o obligaţie faţă de ţara aceasta“, zice domnul premier, reluând o mai veche temă, pe care însă pare dispus să o asume ca fiind a lui. În fapt, dacă mergem puțin în urmă, ideea asta cu datoria față de statul care te-a pregătit și legarea medicului de glie – deși poate fi aplicată în orice domeniu – a mai fost rulată și în urmă cu vreo două decenii, de Eugen Nicolăescu, ministru PNL al Sănătății, care vorbea atunci despre niște contracte prin care rezidenții să fie obligați să rămână angajați în unitățile în care au făcut rezidențiatul pentru o perioadă de timp egală cu cea a rezidențiatului. Prin 2019, Sorina Pintea, ministru PSD al Sănătății, propunea ca studenții de la Medicină să semneze un angajament cum că vor lucra un număr de ani în țară. Pentru că, plină de patriotism, doamna Pintea nu își mai dorea ca România să fie furnizor gratuit de personal medical pentru Europa. De parcă oamenii care plecau și încă pleacă o făceau și o fac pentru a fugi de traiul pe vătrai pe care-l au în sistemul românesc.
De altfel, ideea asta a mai tot apărut și reapărut, iar dacă vrem să mergem suficient de mult în urmă o regăsim, de exemplu, în politicile lui Ceaușescu de vânzare a etnicilor evrei și germani, când pentru a fi lăsați să plece din țară se solicita statului în care aceștia emigrau despăgubiri pentru școlarizarea făcută aici.
Trecând peste această propunere aiuristică, ce nu doar că ar restrânge niște drepturi fundamentale, ideea este nimic mai mult decât un patriotism de catifea și un populism deșănțat, pe care cifrele nu o susțin în vreun fel.
Datele și cifrele nu sunt de partea măsurii propuse
Dacă, din punct de vedere moral, ar putea exista o discuție despre o datorie de a da înapoi țării și sistemului care te-a format, legal nu încape discuție de așa ceva, fiind o restrângere a unor drepturi fundamentale. Și-apoi, o astfel de măsură nu este susținută de date. Căci nu e ca și când românii care au o pregătire medicală – medici, asistente, infirmiere, laboranți etc. – pleacă din România pentru a da țării țeapă. O fac tocmai pentru că țara le cam dă țeapă, opțiunile de angajare, carieră și performanță fiind minuscule în comparație cu ce oferă Occidentul. Desigur, de niște ani buni salariile din sistem au crescut, însă au crescut salariile în toate domeniile, iar costul vieții a crescut și mai și. În plus, sistemul românesc medical este încă unul politizat și cu parfum de castă, în care un medic tânăr și talentat trebuie să traverseze ani de mocirlă pentru a ajunge la un statut profesional și financiar decent.
Investițiile statului în studenți sunt la nivel de glumă
E adevărat, sistemul educațional din România produce mulți analfabeți funcțional, iar medicina, ingineria și IT-ul sunt printre puținele domenii în care e greu să trișezi și să faci doar act de prezență cu finalizare în diplomă. Însă, în același timp, sistemul educațional din România e subfinanțat cronic, iar baza propunerii lui Bolojan, anume ca medicii să fie legați de glie, pentru ca statul să-și recupereze investiția, este ridicolă. În primul rând din principiu, pentru că sistemul românesc, și cel european în general, consideră că educația din sistemul public e un drept, nu un privilegiu. Și face asta pe bună dreptate. Mai apoi, poate cel mai important, e ridicol prin prisma sumelor pe care statul le cheltuiește pe educația studenților.
În România statul alocă Universităților o sumă anuală pentru fiecare loc la buget, aproximativ 7.000 de lei pe an
În cazul unui student la Medicină, vorbim de o investiție directă de 42.000 de lei. La aceasta mai putem adăuga o serie de costuri indirecte, cum ar fi cazarea în cămin, cărți subvenționate, instrumente subvenționate, cantine, transport public și chiar burse. Costurile totale, care în bună parte sunt suportate de familie sau chiar de universități, prin prisma investițiilor făcute și din fondurile adunate de la studenții cu taxă, se situează undeva în jurul a 30.000 de euro. În urmă cu zece ani, un studiu realizat de OMS indica o sumă de aproximativ 81.000 de lei pe care statul îi investește în educația unui medic.
Comparativ, statele europene investesc mult mai mult,
chiar dacă formele de școlarizare diferă de la stat la stat. În Germania, de exemplu, Medicina este una dintre cele mai scumpe facultăți, însă cea mai mare parte a costurilor sunt suportate de stat. Taxele de școlarizare sunt modice, de câteva sute de euro per semestru, și includ de cele mai multe ori și abonamente de transport în comun, însă cheltuielile directe ale statului se ridică la peste 30.000 de euro anual, mult peste ce cheltuiește România cu toți anii de studii. În Franța, costurile statului cu pregătirea unui student se ridică la aproximativ 20.000 de euro anual, dar asta și pentru că sistemul diferă, fiind unul mai centralizat, existând și modelul de student-angajat, implicarea viitorilor medici în munca din spitale fiind făcută încă din timpul școlarizării.
România cheltuiește ridicol de puțin cu educația unui student,
fiind în coada listei la nivelul UE. Țări precum Polonia sau Ungaria investesc de câteva ori mai mult, în timp ce țările nordice oferă chiar indemnizații studenților. Reușim, e adevărat, să fim încă o dată un paradox, o țară cu investiții mici și medici totuși bine pregătiți, ca bază și teorie, însă nu prea existăm în materie de inovație, iar specializările de nișă au loc departe de plaiurile mioritice. Iar legarea de glie a unor medici nu va rezolva nicidecum problema sistemului sanitar, care ar trebui să ofere, nu să oblige.