E despre bani, să fie clar. Toată reforma statului, asta anunțată și reanunțată, fie că vorbim despre educație, sistem sanitar, Justiție ori administrație publică, are o singură motivație, banul. În speță, e vorba despre costuri, ceea ce nu e rău în sine, cât este absolut insuficient. Discutăm despre salariile sau pensiile uriașe ale unor magistrați, despre pensionările la vârste fragede ale unor polițiști sau militari, care vin la pachet cu costuri suplimentare în bugetul asigurărilor, discutăm despre norme didactice de minimum 20 de ore săptămânal și orice altceva care înseamnă ori ar putea reduce o cheltuială.
Sunt, fără îndoială, o optică și un unghi în care problema reformei în orice domeniu poate și trebuie să fie abordată, însă nu e nicidecum o motivație prioritară. Iar asta pentru că, înainte de a ne pune problema unor cheltuieli și a modului în care le reducem, trebuie sau ar trebui să discutăm despre calitatea actului din domeniul pe care-l vrem reformat. Reforma din domeniul educației ar trebui să vizeze nu doar costuri, cât, în principal, calitatea actului educațional. Cât de eficient e sistemul educațional și cât de bine pregătiți pentru viață vor fi elevii și studenții? La fel și în cazul reformei din Justiție, căci e mult mai important să avem o Justiție funcțională, în care hoții sunt prinși și condamnați, iar prejudiciul recuperat, decât să avem niște venituri suportabile pentru stat. Sau cel puțin la fel de important în cazul acesta. Ca și în sistemul medical ori în administrație sau orice alt aspect al vieții publice.
Cine oare s-ar mai da în stambă și ar umbla în pas de sex, de mână cu Dabija, că magistrații au niște salarii mari, dacă toți sau măcar cei mai mulți corupți ai nației ar fi prinși și pedepsiți, iar prejudiciile recuperate? Cine s-ar mai plânge de norma didactică dacă sistemul educațional nu ar produce analfabeți funcțional ori șomeri din prima? Ne-ar mai interesa oare atât de mult cât timp lucrează un profesor dacă am avea școli care să producă cetățeni normali și adaptați pieței muncii? Ne-ar mai durea oare capul că un funcționar din orice instituție are te miri ce salariu dacă am ști că șpaga e o raritate, una aspru pedepsită atunci când e identificată, ori că meritocrația e literă de lege și cutumă în sistemul public?
E posibil ca o reformă pusă în practică strict în cheia cheltuielilor să lase un buget să respire, o vreme, însă cu ce costuri reale?