Cine l-a auzit măcar o singură dată pe Mihail Neamţu vorbind în public, la vreun colocviu de patristică sau pe la vreun simpozion ad-hoc despre contradicţiile postmodernităţii, ar putea spune despre el că este un tînăr cam exaltat, care amestecă cu dexteritatea unui bucărat de cantină socială ciozvîrte de teologie ortodoxă cu bucăţele de liberalism anglo-saxon.
În plus, chiar şi la pălăvrăgelile informale de pe holuri, tipul pare să nu poată ieşi din stilistica de stranier reîntors de la studii în Occident în patria-mumă, convins în sinea lui că trebuie să fie vîrf la o echipă de liga întîi; vorbeşte afectat şi didactic, ca şi cum s-ar afla tot timpul la o catedră; are sentinţe aspre în care dă de toţi pereţii bibliotecilor cu modernitatea laică şi, concomitent, afişează o încredere oarbă în mecanismele pieţei. E concomitent tradiţionalist în nostalgii şi post-industrial în visări. Pe scurt, conştiinţa lui pare un mix de sentinţe, lipite cu superglue extras din cărţi, dar lipsite de orice comerţ cu viaţa reală.
Dincolo de amestecul de citate, concepte şi autori simţi încordarea premiantului încrezut şi dornic de ascensiune, mustul vanităţii crude, aburul unei conştiinţe ambiţioase care s-a lichefiat în contactul strict cu livrescul, o conştiinţă căreia viaţa nu pare să-i fi scos în cale nici o dramă conjugală, nici un faliment, nici un succes în afaceri, nici o dislocare emoţională serioasă, pe scurt, nici un incident cu valoare existenţială adăugată. E genul de familist de bibliotecă, care crede în valorile familiei fără să fi mirosit în viaţa lui un scutec plin de rahat de bebeluş. Amestec de călugăr ratat, universitar gomos şi antreprenor frustrat, Neamţu trîmbiţează, ca de la catedră sau, mă rog, amvon, reiventarea patriei, a republicii, a civismului, a valorilor familiei şi a libertăţilor economice. Or, cît timp mînca o sinecure pe pîine de la amicii lui anticomunişti, dar umbla doar pe la conferinţe, tot acest discurs capitalisto-teologic nu era decît o bazaconie de nişă. Între timp, băiatul s-a hotărît să devină apostol şi să-şi scoată poporul din Egiptul fascinaţiei pentru stînga. Deja visează la politica mare, imaginîndu-se parlamentar, ministru poate, ideolog-şef al noii republici sau naiba mai ştie ce.
Cu toate astea eu văd în spatele ochelarilor lui cu ramă groasă drama unei intelighenţii triste, şcolită în Vest după 90' şi revenită apoi în ţară cu convingerea că misiunea ei e de a conduce naţiunea, o generaţia care crede, la limita fanatismului, că rostul ei pe lume e să îmbine fără resturi ortodoxia cu tehnologia şi pe părintele Cleopa cu Ludwig von Mises. În fond, o nouă generaţie de tineri tocilari care pe drumul între bibliotecă şi baie au visat mereu să fie adoraţi măcar de cîteva tinere patrioate, dacă nu de poporul întreg.