1973 spre 1974. Cum altfel să serbezi avîntul tineresc către o vîrstă rotundă (ah, douăzeci de ani, unde sînteți?), altfel decît cu o permisie? Eram, cum poate știți, soldat, împreună cu Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Dan Arsenie, Marian (Macca) Ciobanu, Geo Iorga, Vlad Nistor și alții. Pifani proști, deși TR, eram în voia sorții și a sergenților. Cu toții ne pregătiserăm – cu pile, cum altfel? – prima evadare între sînii familiei, după ce învățaserăm temeinic cum era cu echiparea la chibrit, aviația inamică la joasă înălțime, așternutul pe care sărea banul, garda de noapte și spălatul WC-ului. Viață, frate! Acum așteptam ca pilele să-și depună zimții și pilitura pe asprimile conducerii, iar permisiile să cadă, odată cu zăpada, peste capetele noastre tunse. Așadar, ne făceam deja planuri și ne mirosea a catrință. Da’ mirosea tare, tare de tot, doborînd bromura, oboseala și disciplina. Ce vreți, la ce altceva să se gîndească soldatul român, dacă nu la gagici?
Prin urmare, disciplina era respectată cu sfințenie, ordinele – îndeplinite, iar cei care așteptau liberarea (printre care și umila mea persoană) – pizdoși la datorie. Pe 25 sau 26 decembrie, numai ce ne strîng în careu, ne aliniază și comandantul, durduliu, vine în fața unității și ține un discurs. Că un terist din Ploiești, viitor student (dar tîmpit ca noaptea – nu, noaptea nu e tîmpită –, ca noaptea minții), a dezertat. Și că încă îl caută. Prin urmare, orice permisie se anulează. Orice permisie, să fie clar!
Cred că s-au putut auzi paturile AKM-urilor mușcînd pămîntul și înjurăturile amestecate cu bășinile soldaților. Brusc, discursul a asurzit în urechi. Ce plm aveam de făcut în unitate, de Revelion? Știam meniul. Masă festivă cu carne și un păhăruț de țuică, regulamentar. Întorși în dormitor, au început jelaniile, urletele („Eu fug, dezertez, îi bag în…, să te f…, imbecilule ploieștean!”), planurile. Cum facem, băi? Cîți bani avem? A început inspecția valizelor. Care ai cozonac? Care ai salam de Sibiu? Unde e ness-ul? Să-mi bag!
Pe 30 decembrie, după ziua Republicii, am ieșit cu Traian la crîșmă și am inspectat sticlele. Vodcă, rom, vin de surcele. Am cumpărat de toți banii. Apoi, la WC, am băgat sticlele în izmene și am legat strîns cu sfoară sub genunchi. Era cam umflat. OK. Am tras mantăile deasupra. Se mai vede? Nu. OK, hai în unitate. La intrare, percheziție, că era interzis cu băutură. Am ridicat mîinile, ne-am lăsau pipăiți la piept, sub braț, zîmbind pe sub mustață și căcați pe noi de frică. În sfîrșit, am ajuns în dormitorul comun, de 80 de persoane. Cînd colo, ce să vezi? Fiecare pat avea cel puțin două sticle sub pătură.
Acum ar trebui să vă povestesc cum a fost a doua zi. Din păcate, nu-mi amintesc. A fost o beție crîncenă. Atît de crîncenă, că a șters tot. Tot ce știu e că Traian dansa pe un pat, fluturîndu-și smocul de păr din vîrful creștetului. Dimineața, tot dormitorul era străjuit de sticle goale, lipite de pereți. Raportul acelei dimineți nu a fost dat.