Întuneric în camera lui Crin. E zece dimineața. Din cearșafuri iese o lene greu de dus la pisoar. Sînt cu aceeași echipă de psihanaliști ce studiază fenomenele politice românești de primă mărime. Sîntem în orbecăiala, pardon, apartamentul lui Antonescu, conducătorul PNL. Intrăm în mintea lui prin organul lacrimal. Trezirea lui Crin se face cu chin, de aceea lacrima e ofrandă efortului supraomenesc. Lacrima iese, noi intrăm.
„Creatură tipică a sindromului Afroditei. Afrodita s-a născut pe locul unde – potrivit mitologiei grecești – s-a răspîndit în mare organul masculin al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Cei stăpîniți de acest sindrom depind monoman de o persoană puternică.“
Ascensiunea propriu-zisă a lui Crin a venit la alegeri. Palid în apariții, s-a iscat din sămînța de nebunie a lui Băsescu (sindromul lui Marte – războinic și nesăbuit). De atunci, monomanie: speră să se întoarcă acea glorie.
Ochi albaștri, ținută suplă, feminină. Caută plăcerile, dar nu cele procreative. Nu creează, se proiectează doar în oglinda propriului eu, nu în cea a spațiului public. Aziul este dominant, plăcerile mici, mîine este enervant, nu poate gîndi la viitor. Preferă vitrina, nu lupta.“
Tot în mintea lui. Uite-l pe Ponta, dulce inocent, un copil. Nu-i dușman. Uite însă „cadavrele“ uscate: Vosganian, Săftoiu ea, Tăriceanu, Patriciu, Stolojan. O dată li s-a opus, de atunci pentru el sînt morți. Și cînd vreunul îi aruncă cu mucegaiuri și noroi nu-nțelege ce spune, cine i se opune.
Seduce pe spațiu mic, țese intrigi și se-nconjoară de oameni nesemnificativi. Se însoțește contra firii, cu fiare, cu jivine. Ușor manipulabil de i se vorbește despre lucruri impresionante: țară, popor.
Voiculescu e primul cuvînt ce-mi vine-n minte. Animalul acesta ne sperie. Fugim, reporter și psihanaliști, pe unde putem din mintea lui Crin. Afară e-ntunericul apartamentului. Președintele își punea chiloții de miercurea la prînz pînă joia în zori.