Că presa locală horcăie, înecată în propriile-i complicităţi, nu mai este, de multă vreme, un secret pentru nimeni. Că la capul ei au aprins deja lumânări toţi cârnăţarii care se credeau Murdochi şi Sârbi locali, iarăşi e de notorietate printre cei interesaţi, cât de cât, de mărirea şi decăderea mass-media româneşti. Moare ea presa centrală susţinută din greu, pe alocuri, de publicitate de la stat, aşa că de ce n-ar muri presa locală?
Partea nasoală, însă, e că moare urât, fără pic de graţie şi fără urmă de demnitate. Şi-am să vă spun o poveste care, de departe, e una dintre cele mai urâte poveşti pe care le-am auzit în ultimii 21 de ani.
În Tulcea, oraş mic, cu doar 90.000 de locuitori, subzistă două cotidiene locale. Unul dintre ele se laudă cu o istorie îndelungată, ce începe prin secolul XIX. Manierele vin cam tot de atunci, când, orice am vrea să credem, România era cam feudală. Dacă aţi avut televizoarele deschise în ultima vreme aţi aflat, cu siguranţă, că un DJ de 30 de ani din Tulcea a fost omorât, cu un singur pumn, de un fost fotbalist şi braţul său gânditor, un fost bătăuş convertit în om de afaceri. Când a avut loc evenimentul, doar cotidianul strămoşesc Delta funcţiona, celălalt fiind în vacanţă. Unul dintre redactorii ziarului şi-a făcut meseria şi a scris despre întâmplare, cu lux de amănunte, când DJ-ul încă nu murise, iar totul nu era decât un caz de „tulburare a ordinii publice“. Materialul n-a intrat, pentru că agresorul plătea ziarului Delta, lunar, 500 de lei pentru publicitatea firmei sale de construcţii. Apoi, foarte rapid, DJ-ul a devenit „regretatul DJ“, iar agresorul a devenit criminal. Nici atunci n-a apărut nimic în ziarul Delta, pe motiv că respectabilul criminal plătea 500 de lei pe lună pentru publicitatea firmei sale. Având un singur ziar funcţional din două, rudele şi prietenii lui Vlad Radu s-au îndreptat spre Delta pentru tradiţionalele anunţuri de deces, condoleanţe şi aşa mai departe. Anunţurile, însă, au fost respinse pentru că – nu-i aşa? – criminalul plătea 500 de lei pe lună etc.
Cineva înzestrat cu mai mult talent decât am eu ar putea face din această poveste un material jurnalistic pe care să-l înscrie la premiile Clubului Român de Presă. Dar nu ar lua nici un premiu pentru că, îndeobşte, în cam toată presa românească, criminalii care plătesc minimum 500 de lei pe lună au imunitate. Iar 500 de lei s-ar putea să fie scump, Doamne, pentru că se va găsi mereu un „dincolo“ mai ieftin.