Undeva, ascuns între o maşină de gunoi parcată pe lângă Republica şi o ladă cu panseluţe care aşteaptă primul îngheţ pentru a fi plantate în sectorul 3, Silviu Prigoană destupă şampanie după şampanie, sărbătorind. La zece ani de la prima emisie a televiziunii de ştiri pe care a înfiinţat-o, aceasta s-a întors la precaritatea scenografică a debutului.
Cel puţin ăsta este primul lucru pe care îl remarcă oricine urmăreşte Realitatea TV de duminică, ora 18, încoace.
De la „televiziunea de război“ din 2001, Realitatea a evoluat în televiziunea care reuşea, în anumite momente, să fie pe locul 3 ca audienţă în anumite segmente de public, depăşită doar de PRO TV şi Antena 1. O performanţă pentru o televiziune cu ştiri repetitive, talk-show-uri compulsive şi teme obsesive.
De-a lungul timpului, în Realitatea TV s-au băgat foarte mulţi bani. Aproape nefiresc de mulţi, căci era clar că investiţia nu poate fi recuperată din reclamă decât dacă legea audiovizualului ar fi permis ca la 15 minute de ştiri să se difuzeze 45 de publicitate. Dar, cu excepţia anterior amintitului Prigoană, nici unul dintre proprietarii de până acum nu a văzut în Realitatea TV o afacere, ci mai degrabă un influenţator al agendei publice de zi cu zi. Nu ştiu redacţie din România (cu excepţia celor afiliate trustului Intact) în care Realitatea TV să nu fie prima opţiune pe telecomandă.
De aceea ce s-a întâmplat duminică după-amiază cu postul de ştiri a stârnit atâtea valuri. Dacă un patron kurd ar fi preluat subit emisia Kanal D, iar turcii ar fi rămas cu KDTV, nu cred că ar fi interesat pe nimeni. Aşa, însă, faptul că proprietarul scriptic al Realităţii, recunoscut ca atare şi de către CNA, şi-a luat înapoi jucăria de care trăgea cu sete Sebastian Ghiţă a dat subiect de analize întregii prese, blogosferei şi twitterimii române. Pe lângă tot ce s-a spus şi s-a scris mai încape o remarcă: nu decizia lui Elan Schwartzenberg de a-şi folosi cum vrea el sigla este neaşteptată, ci faptul că Sebastian Ghiţă a fost luat complet prin surprindere. Fără echipă, fără site funcţional, fără acorduri ferme cu cabliştii, Ghiţă se transformă, încet-încet, din manager de succes al unei televiziuni influente în refren desuet al Cleopatrei Stratan. Dar să nu ne pripim: nu se termină până nu cântă Narcisa Iorga de la CNA.