Andrei Pleşu e cel mai mare stendapist cultural pe care l-a dat gîndirea şi limba română. Limbă care – lucru neobişnuit pentru preşedinte – poate să provoace şi altceva decît ruşinoase usturimi.
Cu fiecare nou text aplicat celui clătinat, lui Andrei Pleşu pare că i se deschide o poftă şi mai mare. Pixel cu pixel, vedem apărînd imaginea tremurîndă a celui puternic: mic, cocoţat pe propria mîrlănie, lovind în capetele mari ale intelectualilor cu pet-ul de „Noroc“, atît de suficient că nu are nevoie de altceva pentru a-şi distra demonul flegmelor decît de cîteva mîrlănii proprii.
Altfel încadrate, smulse din răzbunările cotidiene, date de-a dura din înălţimile Cotroceniului, aptitudinile de lider charismatic se dovedesc capace aplicate după ceafă, piuneze puse pe scaun, gume de mestecat lipite-n păr.
Şi, totuşi, a trebuit să treacă nişte ani pentru ca domnul Pleşu să ne vorbească de beciurile Preşedinţiei, de doamna cu mătura postată la uşa preşedintelui, conversîndu-se la telefon cu preşedintele Norvegiei.
Şi, totuşi, simţi că Andrei Pleşu nu vrea să-l doboare, că pumnul ultim, care să-i facă creierii să vîjîie ca după trei sticle de whiskey, întîrzie şi, de fapt, nu va veni niciodată. Pare un boxer de super-grea căruia, dintr-o greşeală, i s-a distribuit un adversar de la super-Cocoş – unul care, doar ca să distreze publicul cretinizat, va profita de prima ocazie ca să-i administreze un genunchi în ouă. Încă unul.
Să lăsăm presa să-şi facă datoria
Sînt atîţia morţi după senzaţional în oraş, chiar pentru asta am venit să vă spun… Evenimentele care au pus Deta pe hartă au ocupat ziarele şi televiziunile timp de o săptămînă, iar asta este o performanţă dacă ne gîndim că nu s-a putut face nici o conexiune între sabia fiului primarului şi Traian Băsescu sau Emil Boc.
Zeci de ore şi invitaţi au căzut la datorie alături de cîteva hectare de pădure, bătîndu-se cîmpii şi timpii de emisie. Iar asta doar ca să aflăm că cineva e vinovat şi că poliţia anchetează cazul. Păi, n-ar fi rea o şcoală de vară pentru jurnalişti organizată de Dan Diaconescu, unde să li se spună ce merge-n sînge şi ce nu, cum faci magia prin care să-ţi apară dispăruţii, sau unde-i zăcămîntul ăla de „vecini“ care au văzut tot şi care nu pot spune adevărul decît în 200 de episoade.