Revoluționarii de ziua a opta și potirul de aur

E o un articol greu, greu de tot, la care mă gîndesc de cîțiva ani. De aceea, iertat să fiu, am să încep cu o paranteză. În ianuarie 1990, nu știu cîți își mai amintesc, era moda marșurilor nocturne. O coloană cu lumînări pornea de la Palatul Vicoria sau din Piața Romană, ajungea la Universitate, dădea ocol și o lua cătinel înapoi. Din cînd în cînd, vreun lider pe care nu îl știa nimeni, dar înzestrat cu o frumoasă voce baritonală și cu un difuzor, oprea demonstranții și îi punea să îngenuncheze. Cine nu îngenunchea era denunțat ca comunist. Ce să facă lumea? Să se dea cu comuniștii? Nu, frate!

Partea oarecum hazlie e că nimeni, nici unul dintre noii lideri nu participase la revoluție – iar acum își scoteau pîrleala. Ascunși ca găinile pe după perdeluțe, pe 21 decembrie, ieșeau acum cu pieptul deschis împotriva pericolului comunist. Am închis paranteza.

L-am cunoscut pe Mihai Șora înainte de 1980. Venea la Cenaclul de Luni, invitat de Nicolae Manolescu. Era în putere (avea, pe atunci, cam vîrsta pe care o am eu). Semăna cu un buldog blînd și timid. Nu l-am auzit niciodată vorbind. Mai tîrziu aveam să aflu că era un om foarte tăcut, care nu se deschidea decît foarte, foarte puțin, și numai în prezența celor mai dragi prieteni. Niki (Manolescu, adică) îl invita să vorbească, să comenteze. Făcea un gest simplu, a cărui interpretare era, probabil: „Lasă-mă doar să-i ascult“. Nu îl țin minte să fi vorbit vreodată în public, înainte de 1989. Cîțiva ani mai tîrziu, gestionar fiind, la Cartea Românească, i-am înmînat volumul proaspăt apărut, A fi, a face, a avea, în care am recunoscut două personaje, după inițiale: Tînărul Prieten (Toma Pavel) și Devotatul Amic (Dan Arsenie). Cartea nu era de nasul meu. Era în sferele ultrararefiate ale post-filosofiei, un soi de maieutică a maieuticii, dar, știind toate asta, Șora era la fel de destins și amabil și nu a avut niciodată aroganța de a le dovedi celorlalți că erau neștiutori. Cea mai întinsă discuție cu el am avut-o în casa lui Traian T. Coșovei, pe tema „Care să fie monedele semnificative ale viitorului stat?“. În fine, cu puțin înainte de un an nou al Epocii de Aur, era la un Revelion, cum se făcea pe atunci, cu cîtă mîncare și băutură se găsea, cu muzică la casetofon. Șora venise însoțit de o doamnă, partenera lui din atunci. Ei bine, pe la cinci dimineața, doamnei nu i-a mai plăcut la Revelion (poeții sînt cam spurcați la limbă), așa că Șora s-a îmbrăcat și a condus-o acasă prin nămeți, de undeva, din Drumul Taberei, după care a revenit, tot pe jos, că nu circulau troleibuzele, și a dansat pînă la spargerea petrecerii, aproape de amiază.

Spun toate astea pentru că sînt bulversat și scîrbit de toate comentariile, fie ele ultrapozitive, religios de pozitive, și ultranegative, îndesate, care au năpădit net-ul după moartea lui.

Dar să le luăm pe rînd.

Șora, comunistul. Principala acuză pe care i-o aduce extrema dreaptă e că Șora a fost comunist în PCF și a fost expulzat în 1948, la 32 de ani. Merită să ne oprim nițel, să judecăm cu mințile noastre. E adevărat, Șora a fost membru al Partidului Comunist Francez. Șora a participat (nu contează cît) la Rezistența franceză. Numai că trebuie să punem lucrurile în rama lor firească. Franța era sub ocupație, iar principala forță de opoziție era a comuniștilor. Mai mult, a fost, multă vreme, motorul Rezistenței, astfel încît a o da după cireș e o mîrlănie. E adevărat. PCF salutase, la îndemnul Moscovei, intrarea Wehrmacht-ului în Paris. Dar e la fel de adevărat că principala forță de opoziție, ulterioară, tot membrii PCF-ului au fost. Unde mai pui că, deh, ironiile crude ale istoriei, se pare că Stalin, înțelegînd că Germania va pierde Franța, a furnizat liste ale Rezistenței comuniste Gestapoului. De ce? Ca, după ce se rezolvă lucrurile, să-și trimită înlocuitorii la Paris. Atît de simplu. În celelalte țări-satelit, a denunțat ca imperialiști și spioni pe comuniștii neconvenabili. Și i-a strivit ca pe niște gîndaci. Cum spuneam, astea-s ironiile sîngeroase ale istoriei. A fost Șora un trimis al lui Stalin? A făcut jocul NKVD-ului? Simplu, nu.

O a doua acuză e cea că a fost mîna dreaptă a Anei Pauker. Ei, dragii moșului, dați-mi voie să nu o cred nici pe asta. Am tot căutat în nomenclatura anilor aceia. Nu l-am găsit. Era mai degrabă un slujbaș neînsemnat sau lipsit de oarece importanță, bun cunoscător al limbii franceze și de stînga. Da, de stînga. Ei, ăsta e un păcat atît de mare în anumite medii, că e greu să lupți rațional cu prejudecățile. Dar, așa cum Schindler a fost un fascist german, iar Ernest Maftei, un legionar român fruntaș, nu apartenența la ideologie te face neom, ci faptele. Iar, în afară de speculații, nimic nu îl incriminează pe Mihai Șora. Ce se reține e participarea lui la seria „Bibliotecii pentru toți“, care, la mijlocul deceniului șase, producea o primă, minusculă breșă în armătura realismului socialist. Nu refuz, nu disidență, e adevărat, dar nici participare cu tobe și surle. Ceea ce, însă, e de-a dreptul ridicol e descrierea submediocră făcută acelei perioade în Wikipedia (bine că s-a șters, între timp), care afirma că, din cauza tinereții, nu a înțeles natura comunismului și, cîțiva ani mai tîrziu, că „Totuși, din cauza tinereții sale și a apolitismului său evident și declarat, nu este împiedicat să presteze munci intelectuale“. Nu zău!

Dar a fost cumva Șora un apostol creștin al anticomunismului? Un militant activ? Un lider providențial?
Păi, să numărăm steagurile în episodul următor.