În linii mari nu e rău ca oamenii să mai aibă și hobby-uri. Și, ca să tragem subiectul în bandă, nu e rău ca ziariștii să aibă hobby-uri. Unii, în timpul liber, pescuiesc. Alții colecționează batiste și papioane. Unii sunt pasionați de organe ale statului și le lustruiesc atât la serviciu, cât și acasă. Ăștia sunt ăia fericiți, gen Tăpălagă, care pot îmbina armonios job-ul cu pasiunea. Unii, rari, citesc. Alții scriu, se uită la filme, apar la TV. Fiecare cu damblalele lui.
Am văzut, în 23 de ani, tot felul de ziariști și tot felul de pasiuni de-ale acestora. Cel mai mult m-au amuzat cei care erau pasionați de normalitate. La locul de muncă erau niște ticăloși, niște nemernici nesuferiți, niște idioți aproape perfecți. În particular tânjeau după normalitatea majoritară: anoști, șterși, incapabili să lege două-trei vorbe, complexați de aproape orice prieten care îi făcea din vorbe cam la fel cum ștergeau ei pe jos cu politicieni, vedete sau colegi de breaslă. Nu citeau acasă pentru că le ajungeau ziarele citite ca îndatorire de serviciu. Nu se uitau la televizor decât la propriile emisiuni, în buclă. Asta era pasiunea lor: să fie ca aceia pe care îi criticau cu textele altora – nuli și celebri.
De fapt, pe undeva, ăsta este și hobby-ul lui Robert Turcescu: celebritatea. Ai spune că unui fost animator de radio îi e suficient să ajungă vedetă de televiziune pentru a atinge nivelul maxim de celebritate. Ei bine, se pare că nu. E drept că meseria noastră e din ce în ce mai puțin aducătoare de satisfacții. S-au dus vremurile alea când un moderator de televiziune cu o echipă bună de producție în spate semna contracte pe un milion de euro. S-au dus și satisfacțiile pe care unii le regăseau în privirea îngăduitoare a stăpânului, după câte-o limbă bine plasată. Stăpânul e din ce în ce mai încruntat și mai capricios. Nu știi, după căutătură, dacă dă drumul să țârâie robinetul cu mărunțiș sau dacă sloboade procurorii.
Unii se reorientează. Nu mai fac rating, dar fac bani. Trec în spatele cortinei și, low-profile, își transformă cunoștințele și relațiile în capital circulant. E mai greu, e adevărat, în viața reală, fără emisiuni aranjate, fără PR pe spațiul de emisie al patronului. Alții, cei care nu s-ar descurca fără câteva sute de oameni care să-i facă să pară inteligenți, n-au însă această variantă. E greu să nu știi să faci nimic, să fii doar un băiețel frumos, grizonant, care dă bine pe sticlă și atât. Așa că-ți rămâne, pentru a te păstra în atenția publicului, o altă chestie pe care nu știi s-o faci, dar în care credeai că excelezi și de la care doar țara, care avea nevoie de tine, te-a deturnat. Te apuci de muzică, desigur. Nu contează că ai o voce mai plată decât apa din bidonul de pe holul redacției. Nu contează că scrii niște versuri adânci ca dealurile Dobrogei. Nu contează că melodia e antrenantă ca un psalm recitat de un mormon beat. Contează doar că ai 6.000 de euro de investit în SMS-uri. Și gata, ești vedetă națională.
Probabil că mulți dintre cei ridiculizați de Turcescu pe vremea când făcea emisiune cu bile s-au simțit răzbunați când megastarul a fost ridiculizat, la rându-i, de un băiat fără bile. Doar că s-au grăbit. Neavând simțul ridicolului, Turcescu a crezut că a performat cu adevărat. Poate că, totuși, i-a lipsit stăpânul căruia-i cânta la ureche și care-i mai lipea câte un salariu pe frunte, din când în când. Nu-i nimic. Data viitoare poate lua modelul țiganilor, care-și angajează băieți cu ceafa groasă care să arunce cu bani și dedicații. Numa’ să o facă repede, până nu se prinde lumea că nu știe chiar deloc să cânte.
Publicat în Cațavencii 10(88) 2013