La ședința PDL, Emil Boc a fost pus să țipe. Sau măcar să ridice vocea, să gîjîie, să grohăie, să rîgîie, să tragă un pîrț nefîsît, să facă și altceva decît să tacă. El însă a continuat să-și țină buzele lipite. E adevărat, în felul său, debitînd platitudini despre stabilitate, continuitate, liniște socială și planuri de viitor pe care nu le cunoaște încă, dar pe care i le va spune președintele la un moment dat. O făcea senin, gîndindu-se la întinderile albe de zăpadă, la lopata care-l aștepta rastelată în birou și la amorțeala dulce pe care ți-o dă munca fizică. Roboțelul harnic își încorda pe sub costum pectoralii, iar asta îi producea plăcere.
Dar bătrînii pedeliști nu s-au lăsat: i-au administrat serul adevărului, i-au rulat o țigară, l-au hipnotizat, i-au dat să bea, doar-doar, din gîtlejul colegului lor se va auzi fiorul revoltei, strigătul de împotrivire. Tot fără succes. În subconștientul lui nu au găsit decît munți de zăpadă, țărani ieșiți la coasă, păsări ciripid. Mai repede ar fi scos o înjurătură de mamă de la Dalai Lama, decît un scîncet de la micuțul ochelarist.
Și probabil că nu vor scoate nimic de la el pînă în momentul în care Băsescu nu-l va trimite la cules fulgi de zăpadă.
O să fie bine, și-a zis în gînd Boc părăsind ședința, așa sînt oamenii de la oraș, mai gălăgioși.