„Sîntem următoarea țintă a Rusiei” a zis Mark Rutte, șeful NATO, sîmbătă, referindu-se la Europa. Conflictul ar putea fi de „amploarea războiului pe care l-au trăit bunicii noștri”, a adăugat apoi, cu o mină sumbră, rostind cuvintele răspicat, ca să fie sigur că toată lumea înțelege. „Sîntem pe picior de război” a zis, duminică, ministrul Apărării din Marea Britanie, Al Carns, avertizînd că „umbra războiului bate la ușa Europei”.
E o listă întreagă de declarații care vorbesc direct despre război, făcute de oameni din poziții de competență strategică și militară. Fără să-i mai punem la socoteală pe liderii politici europeni, pe analiștii și universitarii din think-tank-uri, pe experții în securitate și pe marii jurnaliști occidentali de politică externă, avem un stoc serios de avertismente explicite. Sigur că ele nu anunță fatalități, ci se vor mesaje preventive. Dar realitatea, am văzut în ultimii aproape patru ani de război în Ucraina, se apropie cu pași mai mari decît capacitatea de a o înțelege.
România e prima vizată, ținta logică, veriga slabă, preferata geografiei, țara cea mai apropiată de război, cea mai nepregătită, aflată pe drumul strategic al Rusiei. Nimeni nu poate nega asta privind harta. Nimeni nu poate nega asta comparînd capacitățile militare din Polonia și Marea Baltică cu cele din România și Marea Neagră. Dacă vrea să intre în Europa, traseul cel mai eficient, cel mai profitabil și cel mai ușor al armatei ruse e prin România. Sîntem o țară care își bazează salvarea energetică și economică pe gazul extras de platforme de foraj pe care Flota Mării Negre le poate lichida cît ai zice pește.
Dar, mai ales, sîntem o țară condusă de oameni absolut incapabili. De președinți, prim miniștri, miniștri ai Apărării, Economiei, Internelor, de șefi de Servicii și șefi de Stat Major depășiți, limitați, derutați. „Mediocri” e un cuvînt blînd. În raport cu gravitatea amenințării sînt pur și simplu proști. Sînt și nesimțiți, fiindcă stau degeaba, nu gîndesc, nu lucrează, nu își fac datoria. O grupare de loaze politice care sînt răspunzătoare pentru avarierea gravă a capacității naționale de apărare.
Niciun premier, niciun ministru al Apărării și Economiei n-a vrut să repornească industria națională de apărare. Cu toții s-au prefăcut, au simulat un interes de lungimea unui mail. Președinții au fost și sînt chitiți pe achiziții scumpe, fără offset, încurajați de o rețea de securiști mufată la comisioane. E atîta haos, hoție și incompetență la înzestrarea armatei încît dacă ar fi arestați toți cei implicați, n-ar fi loc în pușcării. Șefii armatei nu sînt comandanți, ci cîrpe cu care-și fac pantofii politicienii și Serviciile. Pînă la arme, trupelor le lipsesc hainele, hrana, adăpostul decent, banii. Nu există niciun strop de inteligență alocat pentru atragerea resursei umane, refacerea moralului sau construcția unei cariere militare.
E o adunătură de boi politici care dorm în turmă, în picioare, înghesuiți între ei, mirosindu-și unii altora prostia, așteptînd să le iasă combinația și mălaiul. Asta e strategia națională de apărare: o stare generală de inconștiență, o imobilitate bovină, o plimbare de cuvinte de colo colo, o pălăvrăgeală despre fondurile europene, despre SAFE și memorandumuri niciodată respectate, despre ce-o să facem noi și despre umbrela NATO, dar niciodată despre construcția simplă a unei fabrici de muniție, ale cărei obuze, dacă nu le vrea armata, le vor încă o sută de clienți. Nimic despre impactul pe care l-ar avea în economie repornirea unei industrii care e acum pe val, nimic concret în afara vorbelor și amînărilor, în timp ce restul statelor se pregătesc să se apere cu mijloace proprii, iar Rusia știe perfect cum să ne facă felul.
Pluvianul, pasărea care intră în gura crocodilului să-i curețe resturile de carne dintre dinți, e mai puțin inconștientă decît România. Chiar dacă biologii îi spun că e apărată de simbioză, ea nu se lasă pe mîna lor. Stă cu ochii pe fălcile monstrului și se asigură că poate zbura la timp.