Grîul pe care l-am apărat de tătari, de turci, de austrieci și de de ruși, grîul pentru care ne-am refugiat în codri și în munți, lăsînd baltă construcția catedralelor, grîul care acoperea în ochii lumii întreaga noastră lipsă de merite și virtuți, ei bine, acest grîu nu mai poate fi azi păzit cum se cuvine, cu toate că am achitat în avans și tancurile care nu s-au asamblat, și rachetele Patriot care încă n-au sosit. Grînarul Europei e azi aproape gol. Asta dacă nu punem la socoteală șoarecii care i-au ronțăit conținutul.
Cînd Guvernul Orban a organizat rezistența alimentară a poporului român împotriva coronavirusului, un secretar de stat de la Ministerul Agriculturii a avut îndrăzneala să tragă un semnal de alarmă. În portul Constanța se exporta masiv grîu. Marii trader-i din România, adică cele patru companii multinaționale care controlează piața recoltelor, depozitarea, îngrășămintele și exportul cerealelor, speculau un început de criză pe piața internațională. Rusia, Ucraina, Moldova și chiar Bulgaria au impus restricții la exportul de grîu, așa că grîul românesc a avut o cerere crescută și a fost livrat cu mare sîrguință.
Era începutul lunii aprilie și Guvernul manifesta primele simptome de febră. Începea să înțeleagă că întîrziase măsurile sanitare, că în loc să plănuiască măsuri economice plănuise alegeri anticipate și că urma o criză care amenința să dea jos PNL de pe valul electoral și să-l înece în valul de nemulțumire.
Așa că, pe 9 aprilie, în ordonanța militară numărul 8, ministrul de Interne Marcel Vela a anunțat că se interzice, printre altele, exportul la grîu. Fără să înțeleagă piața, economia, legile și acordurile comerciale, Guvernul Orban a pornit în căutarea popularității, urmărind acea vînă de minereu electoral descoperită cu ani în urmă de PSD.
Numai că, așa cum arată datele de la Ministerul Agriculturii, grîul românesc nu se mai află sub puterea voievozilor și a luptelor de la Rovine și Călugăreni. Imediat ce Vela a pus restricții la grîu, cei patru mari trader-i străini și-au trimis buzduganele la Palatul Victoria. Telefonul a sunat, clădirea a început să se clatine din temelii și, o săptămînă mai tîrziu, pe 16 aprilie, într-o nouă ordonanță de urgență, ministrul de Interne Vela anunța că „interdicția impusă cu privire la exporturile de grîu nu mai este valabilă”.
Dar să nu credeți că a fost numai atît. Nu. Giganții nu se mulțumesc doar cu reparația și cu scuzele. Ei cer întotdeauna și pedepse. Pentru săptămîna în care exportul grîului românesc a fost suspendat, statul român a băgat mîna în buzunar. Pe 15 aprilie, premierul Orban îi anunța pe marii exportatori, prin intermediul presei, că „trebuie realizate achiziţiile de urgenţă la rezerva de stat. Am vorbit cu domnul ministru al Finanţelor, o să putem aloca resursele financiare din fondul de rezervă”. Guvernul a fost silit să cumpere grîul neexportat și să bonifice astfel companiile care i-au sucit mîna la spate.
Să cunoaștem un pic marii trader-i din România. Cargill, de pildă, e o multinațională cu birourile centrale în SUA, care are cifra de afaceri de trei ori cît bugetul României. E un colos cu istorie lungă, agresiv și eficient, care se luptă pentru controlul pieței globale de cereale. Începînd cu anul 2000, Cargill a cumpărat aproape toate marile silozuri din Cîmpia Română, ruinate de politica agricolă a guvernelor Năstase, Tăriceanu și Boc. A cumpărat cele 35 de silozuri de la Comcereal Alexandria, silozurile de la Corabia, Călărași, Brăila, Turnu Severin și din Portul Constanța. Operațiunile în piața de produse alimentare, inclusiv pentru animale, acoperă lanțul complet, de la producție și achiziție la depozitare și distribuție.
În aceeași branșă monopolistă joacă Bunge (SUA), Nidera (Olanda) și Ameropa (Elveția), corporații implicate în jocul mondial, cu dinamică mare și cu o obsesie a profitului plină de învățăminte. Ele domină piața grîului românesc pentru că au investit, au știut să speculeze conjuncturi și, mai ales, pentru că au avut la dispoziție obediența guvernelor.
Guvernele României, toate, au pocnit mereu din călcîie în fața corporațiilor multinaționale. Și pedeliștii, și pesediștii, și peneliștii au tranzacționat interesele economiei românești pe piața favorului politic internațional. Corporațiile au acces în cancelariile marilor puteri și de acolo pot obține presiunesau susținere pentru guvernele statelor slabe unde au interese.
Ceea ce a făcut Guvernul Orban în mica criză a grîului din aprilie nu e nici ilegal și nici imoral. E doar deprimant. Corporațiile de pe piața grîului funcționează după regula capitalului și a profitului. Acțiunile lor sînt legitime cîtă vreme sînt legale. Guvernul, în schimb, face un joc umilitor cerșind bunăvoința marilor puteri prin achiziții și derogări. Orban a preferat să ajute, astfel, companii multinaționale fără să ia nicio măsură în sprijinul agricultorilor români. Producătorii români sînt scoși din ecuație, pentru că ei nu știu și nu pot să pună presiune. Lor li se promit subvenții care nu ajung sau ajung prea tîrziu, măsuri fiscale care nu intră în vigoare sau comenzi de stat care nu se finalizează niciodată.
Criza cerealelor a dus, de pildă, la o criză a prețului cărnii. Producătorii de porci autohtoni au fost anihilați de pesta porcină din 2018, care s-a adăugat atacului monopolist al companiei Smithfield. Smithfield a cumpărat fostul combinat Comtim de la Timișoara și de atunci a tot așteptat o pandemie a porcului ca să poată rămîne singur la masă. Crescătorii artizanali au fost eliminați prin lege în urma pestei porcine, iar fermele românești cu mii de capete sînt obligate să cumpere godaci de la ghișeul marilor conglomerate multinaționale.
Și crescătorii de pui din România sînt loviți la temelie. Pe de o parte, criza a scumpit cerealele și a crescut costurile de producție, iar pe de alta, distribuitorii internaționali, adică supermarket-urile, i-au scos din joc prin prețurile de raft, care nu țin seamă de costuri. Mai mult, România importă pui congelați pe stoc din Polonia, de la o subsidiară Smithfield.
Puii polonezi se strecoară prin grila de calitate ANSVSA cu tot cu trecutul lor îndepărtat, cu injecțiile și antibioticele lor, congelate laolaltă cu apa, cu sarea și cu hormonii, pentru că astfel pot fi vînduți la un preț scăzut, care elimină de pe piață puiul românesc. Acum cîțiva ani, Cehia a făcut aceeași greșeală, importînd masiv pui multinaționali din Polonia, creînd probleme de sănătate publică și distrugîndu-și crescătorii locali.
Guvernul Orban n-a acordat sprijin producătorilor români de grîu și de carne, așa cum a acordat multinaționalelor, iar asta definește un tip de politică a pagubei și a inconștienței. Rezervele naționale au contractat doar produse pentru care s-a dat telefon din capitalele marilor puteri, iar fermierii, cultivatorii și crescătorii români au rămas pe dinafară.
Multinaționalele nu sînt rele. Dimpotrivă, sînt modele de eficiență a capitalului, motoare de dezvoltare a economiei mondiale și culturi organizaționale care exportă productivitatea și spiritul occidental. Puterea lor de a influența în bine economiile altor state e uriașă, de aceea toate statele își doresc investitori străini. Această putere are, însă, tentația de a împinge limitele, de a întinde coarda. Statele înapoiate, lipsite de competență la guvernare, nu le pot ține piept și cad în obediență. O corporație e, uneori, mai influentă și mai temută decît o cancelarie, fiindcă argumentele ei fiscale țin în echilibru marile economii occidentale.
Iar atunci cînd aceste puteri suprastatale vin la Guvernul României și dau acolo peste neghiobi care nu pricep decît discursul lăcomiei personale, se descheie la șliț și anunță executivul să-și ia o umbrelă.
