Pînă să devină personajul uluitor al autobiografiei sale, Matila Ghyka a fost un tip care-i uimea pe cei din jur cu cîte știa și prin cîte trecuse. Născut la Iași în 1881, a murit în Anglia în 1965. Făcea parte din aripa moldovenească a marii familii de boieri a Ghiculeștilor, care au dat zece domnitori în Țările Române, și se înrudea cu Ion Ghica, memorialistul. A fost temeinic școlit în Franța, a dobîndit o cultură de renascentist, a fost trimis în misiuni diplomatice în marile cancelarii europene și a călătorit în mai toată lumea, încît omul, cu toate ale lui, e chiar mai interesant decît dau de înțeles amintirile sale. În prima tinerețe, Matila Ghyka a fost ofițer, „marinar de apă dulce”, precizează el, deși a ucenicit pe ocean, în marina franceză, apoi a ajuns diplomat. A studiat matematicile și avea întinse cunoștințe inginerești. A strălucit ca estetician și ca istoric și, în afară de memorialistică, a scris versuri și proză de ficțiune. A fost recunoscut de tînăr drept una dintre „eminențele cenușii” ale intelectualității franceze, care l-a adoptat fără șovăire, iar meritele sale de ofițer și diplomat i-au adus înalte decorații în România interbelică, în Marea Britanie și în Franța. Matila Ghyka știa atît de multe, și nu ca diletant, ci cu o temeinică profunzime, încît l-a cucerit pe eruditul Mircea Eliade care spunea despre el că e un om universal, cum nu se mai găseau în secolul XX. Cortina de Fier l-a găsit în străinătate. N-a avut nici o legătură, pînă la sfîrșitul vieții, cu autoritățile comuniste de la București. Așa că în țară numele acestui om extraordinar n-a fost pomenit decît în cercuri restrînse, pînă în 1989. Operațiunea de „recuperare” de după revoluție nu i-a adus nici măcar postum, la noi, locul meritat în istoria culturii, în pofida încercărilor de a-l readuce în circuitul marilor valori autohtone. Asta, cu siguranță, și din cauză că mulți dintre cărturarii autohtoni nu se pot ridica nici măcar din postura de comentatori la nivelul său, încît Matila Ghyka rămîne mai degrabă un nume exotic decît un bun de patrimoniu și un autor care să dea de gîndit și erudiților de la noi. Așa se face că, în timp ce în Franța lucrările lui de estetică, în special Numărul de aur, fac parte din bibliografia obligatorie a specialiștilor și continuă să aibă ecouri printre intelectualii cu pretenții, la noi Matila Ghyka e citit și citat doar de cîțiva umaniști și de un număr restrîns de admiratori.
I-am făcut această prezentare memorialistului ca să aveți o idee despre el, fiindcă Matila Ghyka nu se lustruiește singur în amintirile sale, ci scrie despre sine cu un umor care îi bemolează meritele. Marea surpriză pe care o ai citindu-i memoriile e că acest uomo universale, care face haz la bătrînețe de dorința sa de a ști totul, dezvăluie un povestitor cu o vervă și un umor moldovenești, dar și cu o acuitate a cuvîntului care pare să i se tragă din înrudirea cu marele Ion Ghica, trecută prin rigorile educației franțuzești. Matila Ghyka e astfel nu numai unul dintre cei mai importanți memorialiști români, dar și unul dintre acei puțini care, scriind în străinătate despre țara lor, merită numele de ambasadori ai României, pe deasupra schimbărilor politice, dar care au înțeles ce importanță au ele pentru destinul țării. Veți descoperi în Matila Ghyka un portretist extraordinar al lumii românești de altădată, dar și un diplomat cu nas fin care se prinde încotro se îndreaptă treburile lumii și care sînt șansele țării sale în politica schimbătoare a marilor cancelarii. Dacă vreți argumente că România nu e o țară predestinată mediocrității, cum ne imaginăm azi, citiți-l pe Matila Ghyka.
Matila Ghyka, Curcubeie, traducere de Georgeta Filitti, Ed. Polirom, 2014.