Nebuni, hoți, ucigași, violatori, criminali cu sânge rece au existat și vor exista. Accidente, întâmplări nefaste, ceasuri rele, secunde interminabile în care se opresc inimi, au existat și vor exista. Moartea absurdă, moartea strecurată în public la un concert, sau printre pasagerii unei garnituri de metrou, moartea în tribuna stadionului, pe holurile unui bloc care sare în aer aruncat de explozia unor conducte de gaz, moartea deschizând focul într-un centru comercial sau în interiorul unei școli…
Primul impuls în fața morții la români a ajuns unul ciudat: autoritățile.
Brusc, în fața oricărei tragedii, îți vine să strângi de gât un primar, un consilier, un parlamentar, pe prim-ministru și dacă s-ar putea pe toți odată.
De fiecare dată, ca un incendiu mult mai puternic, ca o explozie asurzitoare, se aude: Autoritățile. Chiar și când îți moare bunicul acasă, la 83 de ani, parcă simți nevoia să-l strângi de gât pe Ponta.
De la dosarul închis al Revoluției, până la tăcerea complice în care polițistul motociclist gonea spre lumea cealaltă, de la drumurile care îngroapă zilnic oameni ca un război interminabil, până la fose septice în care se scufundă pentru totdeauna copii, de la spitalele în care stafilococii au luat puterea, până la o biserică din care ne privește clipind sictirit ochiul dracului, totul e o imensă nedreptate. O nedreptate care iese la suprafață din interiorul corpului ca o infecție odată cu fiecare eveniment nefast.
Ajungi să te gândești că totul în jur e șpagă, abuz, legi cu direcție sau făcute prost, autorități incapabile chitite pe făcut bani. Însăși propria viață ajunge să ți se pară o improvizație, efectul a două fire legate ilegal undeva pe un stâlp.
Și cu cât sapi printre cadavre, cu cât dai la o parte cenușa, cu cât se risipește fumul, vezi că marea nedreptate se confirmă: legi idioate, un parimar, Piedone, care se simte acoperit de acte, niște patroni criminali, un organizator idiot.
Încă o nedreptate la vechea nedreptate, la marele bulgăroi care ne urmărește din spate, care ne fugărește, amenințând să ne zdrobească. Suntem convinși că nu se va face dreptate. O să se încropească ceva din resturi de dreptate, un fel de monument meschin – condamnări pentru patroni, daune și amenzi. Dar suntem convinși că nu se va face dreptatea aceea mare, cu legi funcționale, cu primari responsabili, cu un guvern… cu un cu totul alt guvern.
Suntem traumatizați, abuzați, un popor care n-a avut dreptate când era mic și-acum urlă încontinuu: Autoritățile, autoritățile!
Nu avem dreptate mereu când spunem asta, dar cred că nici nu ne mai interesează. Important e să nu se mai întâmple atâta nedreptate, în aceste cantități industriale. Și aici nu e vorba de nedreptatea unor patroni criminali. Ei vor exista mereu. E vorba de reacția unor instituții când Oprea tace, de procese duse la capăt, de premieri care să nu fie prieteni cu borfașii, de Servicii care să nu fie complice la tăieri de păduri și furturi de la buget. Ăsta e tavanul cel mare care se prăbușește de 25 de ani peste țara asta.
România pare locul de joacă al morții. Doar întâmplarea este pe măsura ei. Ai senzațoia că doar întâmplarea face să nu se moară continuu, să nu dispară viața cu totul pe aceste pământuri.
Nedreptatea cea mare, fără nume, cea care s-a adunat din multele nedreptăți neîndreptate, conduce și ea la alte nedreptăți. Considerăm din start că ambulanțele ajung mereu prea târziu, că polițiștii sunt proști și corupți, că cei care fac controale sunt toți șpăgari etc.
Poate că e modul în care ne autopedepsim, dându-ne seama că am fost prostiți, furați, mințiți și nu am reușit în toți acești ani să schimbăm aproape nimic.