Disperată cum n-a văzut-o nimeni în ultimul an, cu vocea gâtuită de nervi și teamă, cu ochii aruncând amenințări în stânga și-n dreapta, Elena Udrea a anunțat, de pe treptele DNA, că “sistemul încearcă să ia puterea de la clasa politică”. Era vineri, după orele prânzului, iar Elena Udrea încerca să ne prezinte o clasă politică hăituită de către un sistem misterios. Nici sistemul și nici clasa politică nu-și arătaseră, la ora aia, fața hidoasă, cu nări supradimensionate pe care ies, non-stop, flăcări îndreptate spre contribuabilul umil și tăcut.
Cu nici măcar o săptămână înaintea acestei declarații speriate, Traian Băsescu revenea triumfal în politică, renăscând din cenușa, melodia și versurile abuziv folosite ale păsării Phoenix, după ce a prezentat congresului PMP o moțiune numită “România mea”.
Teoretic, ar fi trebuit să ieșim în stradă imediat ce am aflat de la Udrea că puterea este la clasa politică. Asta ar fi trebuit să ne revolte vineri, puțin după orele amiezii. Pentru că, într-o democrație, cel puțin teoretic, puterea nu este la clasa politică. Puterea nu este nici măcar la aleși și nici la cei numiți. Puterea este – teoretic, repet, și etimologic – la popor. La societatea civilă, la contribuabil, la alegător. În fapt, însă, Udrea este mai aproape de adevăr decât definițiile de dicționar ale democrației. Clasa politică este o mulțime bine definită, legitimată în fața autorităților cu un carnet de partid și un sistem relațional subteran care, în ciuda noastră și în ciuda teoriei, chiar deține puterea. Tot ce facem noi, în acest sistem pe care-l numim, poate abuziv, democrație, este să le validăm carnetele și sistemele relaționale din patru în patru ani. Atât. Dar, teoretic, noi nu învestim cu putere pe nimeni. Îi alegem pe unii să facă legi și delegăm numirea altora pentru a aplica aceste legi și a veghea la respectarea lor.
Dar realitatea este aceea pe care o descrie Elena Udrea, într-un moment de disperare, pusă în fața unei cauțiuni de 5 milioane de lei: puterea este la clasa politică. Și dreptate are și Traian Băsescu: România lui este cea pe care o privim zilele acestea cu lacrimi în ochi. Cinci ani a condus Primăria Bucureștiului și încă zece ani a condus țara. Cu reforma în gură. Iar reforma lui exact asta a fost: membrii de partid au ajuns peste tot și fac ce vor, în interesul major al națiunii. Nu mai avem funcționari, nu mai avem polițiști, nu mai avem poliție locală. Peste tot, în toate funcțiile, sunt membrii clasei politice. Există orașe în țara asta în care nu doar șefia Poliției Locale, a ISU, a ANAF, a IJP, a Inspectoratului Școlar și așa mai departe sunt obținute pe baza carnetului de partid, ci și administratorii de bloc sau femeile de serviciu sunt unși tot politic. Așa se ajunge la nerespectarea pe bandă rulantă a legii. Că doar nu îi faci rău colegului de partid sau de alianță politică, nu?
Asta este, după 15 ani, după aproape 26 de ani, de fapt, România lui, a politicianului. Asta este puterea lor, a celor din clasa politică. Dacă sistemul vrea să le-o fure, e de bine. Doar că sistemul nu trebuie să fie ceilalți, sistemul nu trebuie să fie procurorii și ofițerii de informații, la fel de politizați și la fel de pricepuți ca femile de serviciu numite politic. Sistemul trebuie să fim noi. Fermi, hotărâți, decisivi. Noi, cu morții și arșii noștri. Noi, cu striviții noștri de pe autostrăzile inexistente. Noi. Iar cei care stau lângă mormanele de pietre nu trebuie să ne caute pe noi de păcate, ci pot da o fugă la cea mai apropiată pubelă pentru a scăpa de carnetele de partid. Cu pietrele vom ști noi ce să facem.