Pe drapelul României ar trebui să scrie: „Șpagă, chiul și furt”. România de ieri și de azi e o mare feudă. Seniorii stau la masă și își taie felia cea mai mare, iar firimiturile cad în baltă, unde se bate pe ele plevușca. Nu trebuie să mă credeți pe mine, uitați-vă la STB. Pentru că STB e România, iar România e STB! Societatea de Transport București, care azi are datorii de 1,6 miliarde de lei și e în insolvență, a plătit în 2023 26.000 de euro pentru un logo și un slogan nou. Contractul a fost atribuit în două ore firmei unui cunoscut jurnalist. Ne-am obișnuit să dăm vina pe politicieni.
E convenabil, e igienic, nu costă nimic și ne lasă cu conștiința curată. Numai că politicienii nu cad din cer. Noi îi creștem, sunt dintre noi, din același aluat. Ca națiune, suntem încă în Evul Mediu. Nu în cel cu catedrale, ci în celălalt, cu feude, vasali, clanuri și dijmă. Am trecut prin comunism, prin tranziție și prin Uniunea Europeană fără să ieșim din feudalism. Ne-am schimbat doar recuzita. Avem telefoane mai bune, iar sub fund nu mai avem căruța și carul cu boi, ci bolizi de sute de cai putere, pe care îi mânăm tot ca niște geambași.
Cifrele care urmează sunt doar aritmetica dezastrului. Abisul e mult mai adânc, pentru că nu ne arată cât am pierdut, ci cât de jos am coborât. STB are aproape 10.000 de angajați. Dintre ei, 4.300 sunt rude. Nu o spune vreun cârcotaș de pe Facebook, o spune administratorul judiciar Remus Borza: „O mare familie, cu 4.300 de rude din circa 10.000 de angajați.” Adică aproape jumătate din companie e un singur neam extins: soți, soții, fii, nurori, cumnați, fini și nași. Așa arată o feudă. Nu angajezi oameni, îți împarți moșia cu neamurile. Șoferul își aduce fiul la volan, fiul își aduce nevasta la contabilitate, nevasta își aduce fratele la pază. Iar paza păzește familia.
Familia e și bine hrănită. Salariile înghit 81% din veniturile companiei. Media brută e de 10.700 de lei, iar unii șoferi au ajuns, în anumite luni, la 25.000–30.000 de lei brut. Salariul de bază face doar 39–40% din total. Restul vine din cele 36 de sporuri și beneficii. Treizeci și șase! La STB s-a inventat o formă nouă de salarizare: salariul e doar pretextul pentru sporuri. De curând, primarul Ciucu a verificat organigrama și a găsit sute de șefi. Ca să înțelegem proporția, tot el a făcut comparația: la toată Administrația Prezidențială lucrează cam 200 de oameni. STB consumă cât o primărie de sector. Rezultatul: pierderi de 767 de milioane de lei în zece luni și insolvență din septembrie. Feuda a mâncat tot și a rămas cu farfuria goală. Acum se trimit 796 de preavize. Bănuiesc că rudele vor fi ultimele care pleacă. Clanurile, odată mufate, nu se mai desprind, mai ales de o companie de stat. Sunt precum căpușele: dacă tragi de ele, corpul iese, dar capul le rămâne tot înăuntru.
Ca toate marile prăbușiri din istorie, și scandalul de la STB a început de la o femeie. Troia a căzut din cauza Elenei, STB, în parte, din cauza unei mândre de la autobază. În primăvară, doi șoferi s-au încăierat pentru ea. Unul dintre pretendenți, rănit în orgoliu, a scos telefonul și l-a filmat pe celălalt în timp ce fura motorină dintr-un autobuz. Nurii mândrei au agitat nu doar hormonii a doi șoferi, ci și motorina din rezervoare. În dosarul deschis atunci sunt vizați peste 20 de angajați, iar la percheziții s-a găsit aproape o tonă de carburant. Gelozia a făcut ce n-au reușit controlul intern, auditul, conducerea și Primăria Capitalei: a deschis capacul rezervorului și pe cel al mocirlei pe roți.
Morala? În România, sistemul nu se autocorectează niciodată. Îl corectează doar răzbunarea personală. Dacă mândra ar fi ales un singur șofer, motorina ar fi curs și azi liniștită, precum Dunărea, în bidoanele șoferilor hoți.
Românul nu fură oricum, fură cu metodă. În toamnă, poliția a percheziționat opt șoferi și doi paznici de la autobaza Ferentari, suspectați că au furat o tonă și jumătate de motorină. Metoda merită brevetată. Șoferii umpleau rezervorul la maximum, apoi acționau rampa pentru persoanele cu dizabilități. Autobuzul se înclina astfel pe partea rezervorului, iar motorina curgea de bunăvoie în canistre. Un dispozitiv construit ca să ajute un om în scaun cu rotile să urce în autobuz a devenit pompă de furat. Pentru că la noi nimic nu mai e sacru, nici măcar rampa pentru dizabilități.
În România pare că și Dumnezeu ține cu hoții. Tot ce inventează omenirea ca să ne fie mai bine ajunge la noi ca unealtă de furat: computerul a adus frauda informatică, cardul a adus clonarea, banii europeni au adus firmele de apartament, iar rampa pentru dizabilități a adus pompa de motorină. Modernitatea nu ne-a civilizat, doar ne-a rafinat furtul. Iar paznicii, plătiți să păzească motorina și autobuzele, au făcut ce face orice „senior” al României cu moșia primită în grijă. Au transformat atribuțiile de serviciu în oportunități și și-au pus funcția în slujba devizei: șpagă, chiul și furt! La scară mare, cifrele sunt amețitoare. Borza a comparat cât ar fi trebuit să consume autobuzele cu cât s-a cumpărat. A găsit o diferență de 3.000 de tone, cam 6 milioane de euro pe an. Un râu de motorină curge pe sub un București sufocat de trafic, la fel cum curg râuri de prostie, de nerușinare și de incompetență pe toate arterele României. Țara sângerează pe dinăuntru. Remediul? Foi de parcurs electronice! Abia în 2026. Ca și când ai pune un bandaj pe o hemoragie. Dar doar furtul singur nu ajunge, e plictisitor și ușor demodat. Trebuie și un pic de chiul.
Anul trecut, angajații STB au avut 176.000 de zile de concediu medical, aproape cinci secole de boală, într-un singur an, într-o singură companie. Peste jumătate dintre concedii, spune administratorul, nu au în spate un diagnostic real. Iar epidemia STB are particularitățile ei: lovește mai ales vara și la început de săptămână, ca o gripă care știe anotimpurile și zilele săptămânii. Bolile declarate sunt de articulații și coloană. Iar 90% din certificatele de boală profesională emise în București sunt pentru angajați STB. Bucureștiul are spitale, fabrici și șantiere, dar boala profesională a Capitalei e autobuzul. Unii șoferi aflați în concediu medical, cu coloana distrusă, conduceau autocare pentru agenții de turism. Duceau turiști în Bulgaria, Turcia, Grecia și Albania. Coloana care nu ținea la volanul unui autobuz STB ținea perfect la volanul unui autocar spre Marea Egee. Borza spune că e o chestiune penală. Eu spun că e o minune medicală, prin care feuda din sănătate ajută feuda din transporturi. Am fi naivi dacă am crede că doar la STB e o problemă. STB e doar locul unde capacul s-a deschis primul.
În universități, catedrele se transmit din tată în fiu, ca moșiile boierești. La Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Iași, presa a descris un tablou de familie cu profesori, noră, nepoată și fiu. Explicația profesorilor? Tinerii nu sunt interesați de cariera universitară, iar salariile sunt mici. Atât de mici, încât le iau tot rudele, din spirit de sacrificiu.
La UMF Iași, jurnaliștii au numărat peste zece dinastii în care părinții și copiii predau împreună și semnează împreună lucrări „științifice”, inclusiv în familia rectorului. De la catedră, feuda trece direct în spital. Fiii de profesori de la UMF primesc „integrarea clinică” în spitale, în virtutea statutului universitar. Iar șefii de secție sunt numiți, cum spune un medic, simplu: „Vine o hârtie de la UMF și sunt numiți șefi de secție.” Odată numit, șeful de secție e senior feudal: hotărăște cine se angajează, cine pleacă, cine operează și ce medicamente se cumpără, de la ce producător. Pacientul e iobagul. Plătește dijma în plic și se roagă să nu-l prindă vreo infecție nosocomială.
În justiție, feuda nu trece neapărat din tată în fiu. Trece de la senior la vasal. Un procuror militar o spune fără ocolișuri: sistemul nu promovează magistrați prin concurs, ci îi recrutează în funcțiile-cheie. „Recrutarea este cuvântul de bază.” Peste 600 de judecători și procurori acuză teroare în propriul sistem. Seniorul își alege oamenii, îi mută prin delegări pe moșiile care contează și îi ține acolo cât îi sunt credincioși. Iar la televiziunea publică, fosta șefă Adriana Săftoiu a auzit din prima zi gluma casei: „Dacă te duci în curtea televiziunii și strigi «mama!», 50% dintre angajați întorc capul.” Sicilienii au avut Cosa Nostra, „lucrul nostru”, un sistem de familii care se protejau între ele, își împărțeau teritoriul și trăiau din munca altora. Aveau propriul cod, propriile loialități și propria pedeapsă pentru cine vorbea.
Noi avem România Nostra. Aceleași familii, aceleași teritorii împărțite, aceeași loialitate față de clan în locul legii. Numai că la noi nu moare nimeni împușcat într-o mașină. Se fură motorina pe rampa pentru dizabilități, se ia concediu cinci sute de ani și se pleacă în Albania cu coloana vertebrală beteagă. Mafia siciliană avea propria lege, omertà, „legea tăcerii”. Noi nu avem nevoie de omertà și nici de legi speciale. Avem ceva mai bun: legea însăși, scrisă ca să furăm cu ea în mână, sub paza ei și la umbra ei. La noi hoțul nu se ascunde de lege, se adăpostește în ea. Ne trezim doar când o mândră de la autobază agită hormonii cuiva.
Politicienii nu sunt o castă venită de pe altă planetă. Sunt nașii noștri de cununie, cumnații noștri de la partid, finii noștri de la primărie. Sunt doctoranzii noștri semianalfabeți, care scriu „a definii” cu doi de „i”. Sunt profesorii noștri, care își lasă catedra moștenire fiului și nurorii. Sunt medicii noștri, ajunși șefi de secție cu o hârtie de la UMF. Sunt rudele de la STB, ajunse cu un etaj mai sus. Cosa Nostra a fost învinsă, până la urmă, de câțiva judecători și procurori care n-au tăcut. România Nostra n-are de ce să se teamă: cei care ar trebui să judece sunt și ei de-ai familiei. La televiziune, dacă strigi „mama!”, întoarce capul jumătate dintre angajați. Ia strigă „mama!” în feuda României și o să vezi că întoarce capul toată țara.
