De ani de zile, multe dintre marile companii multinaționale, dar a căror origine mai poate fi identificată cu una dintre țările Occidentului, se confruntă cu o problemă serioasă în materie de imagine: centrele de asistență telefonică la care clientului i se răspunde pe limba lui, dar cu un foarte pronunțat accent de Bengal. Moda externalizării call-center-urilor în India e veche și a pornit din lumea anglo-saxonă. Moștenirea colonială a Indiei, limba engleză, a făcut foarte ușoară alegerea țării în care companiile americane și, eventual, englezești și-au mutat, pe bani mult mai puțini, serviciile de relații telefonice cu clienții. Ce-l interesează pe client că vobește cu urmașii lui Gandhi, atâta vreme cât o face în engleză, iar costul apelului telefonic este același ca al oricărui apel intern? Mină de aur pentru orice capitalist serios, pentru care compatrioții au început să fie din ce în ce mai pretențioși și costisitori. Oricum, toată lumea știe că mare parte dintre produsele pe care le cumpără vin din Asia, așa că de ce ar deranja că și oamenii care-ți răspund la telefon ca să-ți depaneze computerul vin tot de acolo?
Dar a început să deranjeze, mai ales în timpul recentei crize globale.
Consumatorul american, lăsat fără casă și pus pe drumuri de o economie debilă, a început să se enerveze. Adică de ce la el acasă nu găsește de muncă, în timp ce producția și profiturile se mută peste graniță? Încet-încet, s-a creat un curent nefavorabil, nu foarte important, dar suficient de îngrijorător pentru gestionarii marilor companii de tradiție din SUA. Așa că oamenii au căutat soluții pentru această xenofobie care începuse să le afecteze afacerile. Nu, nu și-au mutat call-center-urile înapoi în statele americane, ci în Filipine. La începutul lui 2015, Filipine devenise capitala mondială a business-ului de acest fel, detronând India. Avantajul e că, pe lângă faptul că în Filipine limba engleză este limbă oficială, tinerii din Filipine plonjează de mici în cultura americană, fiind mult mai la curent decât cei din India cu serialele și show-urile televizate din SUA. Accentul filipinezilor, mult mai ușor decât cel al indienilor, este și el destul de important. În doar câțiva ani, Filipine a reușit să ia ceva pâine de la gura indienilor. Astăzi, un milion de filipinezi lucrează în industria call-center-urilor și a domeniilor asociate, într-o afacere din care giganți precum Accenture, Convergys sau Genpact, alături de jucători mai mici, scot aproximativ 25 de miliarde de dolari anual.
Un filipinez care operează 100 de telefoane pe zi
câștigă aproximativ 700 de dolari americani pe lună. Un american care lucrează într-unul dintre puținele call-center-uri care mai funcționează pe teritoriul SUA câștigă de patru ori mai mult și nici nu lucrează atât de mult. Acesta este unul dintre lucrurile pe care occidentalii nu le mai fac. Nu pentru că ar fi uitat să le facă, ci pentru că e mult mai ieftin pentru orice capitalist să le externalizeze în țări unde oamenii știu încă să muncească pe doi lei. Iar România are locul ei pe harta acestor servicii externalizate, hub-urile tehnologice de care sunt atât de mândre Bucureștiul, Clujul, Timișoara sau Iașiul fiind pline de companii care intermediază, de fapt, mână de lucru ieftină și îndeajuns de calificată.
Giganții serviciilor externalizate sunt prezenți
de ani buni pe piața din România. Siglele Accenture sau Genpact strălucesc 24/7, atrăgându-și armatele de zombi vorbitori de limbi străine care muncesc pe bani chiar mai puțini decât filipinezii. Și, culmea, statul român sprijină cu mare bucurie apariția acestor locuri de muncă prost plătite. Dacă despre ajutorul de stat de 9.000.000 de lei dat Genpact am mai scris, astăzi vom vorbi despre investiția statului român în dezvoltarea firmelor care se ocupă strict de activități de call-center. Pe lista beneficiarilor de ajutor de stat găsim, astfel, și firma Fire Credit SRL, căreia i s-a aprobat un ajutor de stat de 6.800.000 de lei, sub pretextul că înființează 210 locuri de muncă, dintre care 60 pentru lucrători defavorizați. Alt prestator de servicii de call-center care beneficiază de ajutor de stat în urma dosarelor aprobate în 2015 este Optima Solutions Services, căruia i s-a aprobat un ajutor de stat de 480.000 de lei. Dar statul prețuiește și consultanța în afaceri sau în IT, pentru astfel de activități acordând ajutoare de stat de 3.550.000 de lei către Celestica Business Services și 5.000.000 de lei către EBS România. Fire Credit mai este, printre altele, și recuperator pentru PayPal, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Până la urmă, statului român îi plac rakeții.
Ajutoarele de stat oferite de către guvernele României
se dau pentru crearea de locuri de muncă, iar cei care creează locuri de muncă pentru lucrători defavorizați sunt în câștig. Doar că legea permite câteva șmecherii. În primul rând, lucrători defavorizați sunt considerați tinerii până în 24 de ani. Asta permite companiilor să angajeze, respectând condițiile ajutorului de stat, studenți dispuși să muncească mult pe bani puțini. Oricum, consumul în astfel de companii “fanion” este enorm. Un angajat începător, supus unui volum de muncă împovărător, rezistă în același loc de muncă aproximativ un an de zile. Atunci când află că nu e destul de eficient și nu primește un salariu mai mare, acesta alege să plece într-o companie similară, pentru maximum 50 de euro în plus la salariu. Dar nici aceste mișcări nu se pot repeta la infinit. Compania, pe de altă parte, profită de prevederile Hotărârii de Guvern datorită căreia a reușit să obțină ajutor de stat. Căci Hotărârea de Guvern și angajamentele asumate nu obligă la păstrarea aceluiași angajat pentru care a plătit statul, ci doar a locului de muncă. Practic, o companie care beneficiază de ajutor de stat nu creează neapărat noi locuri de muncă, ci beneficiază de un avantaj competițional pentru a recruta angajați de la concurență, permițându-și să plătească un salariu mai bun din banii contribuabilului român. La fel se întâmplă și în IT, unde multinaționale beneficiare ale ajutorului de stat își permit din start să ofere condiții de angajare mai bune, având un avantaj competițional față de firme românești de IT care ajung să dispară din piață după ce atât clienții, cât și angajații au plecat spre multinațională.
Așa e capitalismul, veți spune, dar capitalismul presupune și ca statul să nu intervină în piață avantajând un jucător sau altul. În cazul de față, statul ar trebui să-și gândească mai bine intervențiile în economie și să investească altfel cele 100.000.000 de euro pe care le bagă anual în ajutoare de stat. Poate că o alegere mai înțeleaptă ar fi o investiție în programe care să nu transforme România în sursă de mână de lucru ieftină pentru companiile care vor să-și crească marja de profit. Pe termen scurt, investiția în locuri de muncă prost plătite poate părea o variantă. Pe termen lung, oamenii care vor să trăiască într-o țară ca afară vor merge să muncească afară, unde vor fi plătiți ca afară, muncind ca afară. Ceea ce, de cele mai multe ori, înseamnă că vor munci mai puțin și vor fi plătiți mai bine. Căci a munci ca afară cam asta înseamnă: să și fii plătit pentru cât produci, nu să accepți să muncești mult pentru doi lei, pentru că așa faci țara competitivă.
