Cred că n-am fost niciodată mai indiferent în legătură cu rezultatul unor alegeri parlamentare. Înţeleg mizele, pricep conjunctura, adulmec cu uşurinţă disperarea taberelor, aud zăngănitul continuu ar armelor pe culoarele palatelor Victoria şi Cotroceni, dar nu simt nici o excitaţie specială în privinţa scorului. Senzaţia de indistincţie ideologică e cumplită, mizele sînt mai explicit decît oricînd cinice şi personale, motivaţiile ţin atît de flagrant de încordări resentimentare cronice, iar blazarea civică pare absolută.
Pe fondul acestei lupte surde în care Ponta şi Băsescu se hîrjonesc ca două vădane care vor să pună mîna pe acelaşi flăcău cu izmene curate, un personaj politic din ce în ce mai pitoresc face bani frumoşi sfidînd vremurile, ideologiile, vrajbele. Dincolo de socialism, liberalism sau creştin-democraţie, există un model de politician care a înţeles perfect circuitul banului public în democraţiile orientale.
Chiar dacă nu locuiţi în sectorul 4 al Capitalei aţi auzit cu siguranţă de celebrul Piedone. De meserie mirositor de salamuri stricate în perioada în care pieţele din Bucureşti arătau ca nişte iarmaroace insalubre, Piedone a ajuns prototipul tătucii în sectorul său. Migrator politic fără cauze ideologice, el a investit energic şi constant în imaginea sa de autointitulat gospodar. A înţeles încă din perioada tinereţii sale revoluţionare, cînd lua la pas spaţiile cu tarabe de mezeluri şi brînzeturi expirate ale sectorului şase, că cetăţenii şi-ar da oricînd votul şi banii publici pentru cîteva băncuţe, niscaiva gradene şi două-trei ghivece cu verdeaţă amplasate pe trotuar. A văzut cu coada ochiului cum fostul primar Liviu Negoiţă, mentorul său ideologic, punea bănci de mahon şi lampioane poleite cu aur prin parcurile sectorului trei şi a înţeles că nimic nu poate fi mai profitabil decît să umpli spaţiul public cu kitsh-uri costisitoare. Încet şi meticulos, edilul Piedone a umplut sectorul şi parcurile din el cu urşi din gard viu, statuete de bronz cu motani încălţaţi, kilometri de gărduleţe şi sute de badigarzi ai unor firme private.
Nimeni nu poate spune cu certitudine cît costă toate aceste realizări urbanistice, nimeni nu îndrăzneşte să pună la îndoială estetica piedoniană a grădinilor publice, a aleilor pavate cu dale nenumărate, a lanurilor imense de gazon peste care tronează bronzuri somtuoase. Efectul electoral e însă devastator: Piedone ia toate voturile iar cetăţeanul e fericit ca din impozitele şi taxele plătite sale edilul minune îşi împlineşte fanteziile infantile. Fireşte, toată această distracţie costă milioane de euro, dar ce mai contează! Sectorul arată ca un caniş împopoţonat cu panglici colorate, cetăţeanul se bucură ca un copil idiot iar banul public susură în conturile firmelor cu care primăria încheie contracte. La scară, România e un imens sector patru al Capitalei, un sector plin de arteziene chicioase, de alei asfaltate la preţuri duble şi de badigarzi plătiţi regeşte.
Exclusiv online