Toată viaţa mi s-a tot strigat în urechi că „informaţia înseamnă putere“. Prin facultate profesorii îmi explicau cum e cu comunismul şi cu cenzura şi îmi dădeau exemple de dictatori care-au stat cu curul pe putere fiindcă nu dădeau informaţie la popor şi-l ţineau în bezna totalitară a ignoranţei. I-am auzit apoi, ani şi ani la rînd, pe Cristian Tudor Popescu şi pe alţi mari ziarişti cîntînd, pe ritmuri iluministe, acelaşi refren plin de mîndrie al ziaristului.
Pe-atunci, simţeam că fac parte din corul acestei biserici jurnalistice, al acestei secte selecte, care se ocupă cu informarea iubiţilor noştri cititori; eram un erou, ce pizda mă-sii! Scoteam poporul din beznă, nu-l lăsam să stea ca boul ignorant într-un colţ de peşteră platoniciană uitîndu-se la un perete de apartament de bloc postcomunist pe care dansau umbrele cenuşii ale prezentului recent. Eram info-haiducul, băiatul crescut în gaşca gnosticilor cu legitimaţie de presă, cel al cărui rol era să smulgă adevărul ascuns în buzunarele adînci ale Puterii şi să-l ofere pe cîţiva lei – preţul unui jurnal tipărit – poporului. Încet, dar sigur, lucrurile s-au schimbat. Legitimaţia de presă a ajuns să valoreze simbolic cu mult mai puţin decît un card Metro. I-am arătat-o într-un moment de cotitură al vieţii mele unui poliţist care-şi parcase Logan-ul oficial al MAI pe o pistă de biciclete în centrul Bucureştiului şi m-am ales cu o reţinere şi o conducere aproape brutală la cea mai apropiată secţie de poliţie. Cît despre valoarea pe piaţa muncii a unei legitimaţii de presă, lucrurile stau şi mai prost. Capitalismul, amoral şi meticulos cum e în materie de biştari, se uită pe cifre cu sprînceana ridicată şi observă că a investi în facerea de ziare şi reviste e ceva mai puţin profitabil decît a pune pe roate un biznis care să dea gogoşi gratis pe stradă. Discuţiile informale cu amici şi colegi de breaslă care se ocupă cu jurnalismul de ani buni par nişte discuţii între nişte pensionari tineri, care stau la coadă în faţa unei case de ajutor social. Toţi chibiţează excitaţi şi visează cu ochii deschişi la viitoarea eră a Internetului care le va restaura gloria şi le va monetiza iluziile. Dragii de ei! Dacă aş fi patron de presă în România – şi nu voi fi –, m-aş gîndi să produc în China. În fond, informaţia a ajuns mai ieftină decît gunoiul menajer şi nu văd de ce-ar fi nevoie de nişte oameni cu studii superioare, abilităţi stilistice, perspectivă istorică asupra cotidianului, convingeri democratice ferme şi pasiune pentru adevăr ca să ne transcrie ce-au spus Ponta sau Băsescu de la nişte microfoane, ori pentru a ne povesti, sub forma unor compuneri de şcoală generală, atît de gustate de marele public – nu-i aşa? (autoironie stilistică) –, cum şi-a ucis concubina cu toporul un vasluian care consumase băuturi alcoolice. Presa, atîta cîtă mai e, poate fi făcută lejer de maximum o sută de chinezi, absolvenţi de şcoală profesională de limba română, plătiţi cu cel mult o sută de dolari pe lună, într-o hală mică din regiunea Shanghai.