Câteodată stai și te întrebi
de ce nu găsesc șmecherașii de la noi – ăia bazați, nu fraierii din popor – drumul spre borcanul cu miere decât prin metode distructive. De ce trebuie să facă averi de porc fără să lase și ceva în urma lor? Și mai abject: de ce să-și gâdile visul primului miliard de euro numai făcând praf țara din jurul lor și viitorul câtorva generații de compatrioți labagii care, de pildă, ar dori să schieze? Nu există și metode mai blânde prin care să acumuleze averi pe care nici măcar în viața de apoi nu vor avea când să le facă praf, oricât de depravați le-ar fi copiii de bani gata?
De exemplu, dacă tot au pile, învârteli locale de partid și tot felul de șmenuri județene, de ce să nu acceseze fonduri pentru niște piste de schi? Zic asta uitându-mă ce poate face o asemenea treabă pe Mățău, masivul modest care mărginește spre Est valea musceleană a Câmpulungului. Pârtia de schi Chilii (pluralul de la chilie, așezare monahală, nu de la Chili, in variantă Red Hot) a părut multora o vrăjeală, cu toate că teleschiul, fie el și obosit, era funcțional. Seceta și altitudinea, undeva doar pe la 900 de metri, au făcut ca pârtia cu pricina să cam stea pe uscat niște ani, însă iată că la codul roșu de acum a mers și un vin roșu fiert, mai o coborâre, mai o bușeală, mai o gagicărelă, mai un schi în gură, mai o glumă de conjunctură gen Huidu și Schumacher. Nu e lungă pârtia, dar să știți că, dacă nu vrei să te îngrămădești pe Valea Prahovei cu basarabeni și ucraineni de prost gust, cu cocalari autohtoni și cu tineret fumat și intrat în rut, atunci lungimea chiar nici nu contează. Distracție maximă, miros de cetină, puștime provincială OK. Ca să nu mai zic că ai parte de peisaje idilice, cu brazi plini de promoroacă și vaci venite la adăpat la izvorul de sub teleschi. Undeva în fundal se ghicește prin neguri masivul Iezer-Păpușa, un munte care are zăpadă în fiecare an și o ține tot așa până prin martie. Încercăm să visăm?
Fondurile europene au intrat în folclor,
numai așa se face că am aflat la o țuică fiartă, consumată rustic într-o crâșmă de la poalele Mățăului, că esența absorbției de fonduri europene se bazează până la urmă tot pe istețimea românului. Modelul reușitei la nivel comunal este povestea unui apicultor care a accesat astfel de bani, dar care a fost controlat până la urmă și întrebat de ce are 20 de stupi și nici măcar o familie de albine. Nu e clar dacă asta s-a întâmplat în Albești, în Lerești sau la marginea Vasluiului. Cert este că omul a căutat prin faguri și a găsit până la urmă două albine rătăcite. Le-a prezentat ca pe o familie de albine, el și ea, mai înstăriți, ce-i drept, proprietarii celor 20 de stupi. Că așa e în capitalism dacă îți merge o țâră mintea. Cum din toată deturnarea asta de fonduri, de baladă sau perfect reală, tot au rămas o grămadă de stupi cărora la un moment dat cineva le-o da o întrebuințare meliferă, tot așa și cu posibilele investiții din masivul Iezer-Păpușa. De vreo 15 ani se coclește aici un proiect pentru o pistă de schi, un teleferic, o telecabină, o cabană alpină, tot tacâmul.
Sper ca la un moment dat niște băieți isteți să acceseze fonduri, să construiască în sfârșit telefericele, teleschiurile și să se constate – după ce au tocat banii – că nu e pârtie amenajată, doar grohotiș. Treaba cade, băieții fug cu banii, dar rămân dotările. După modelul concesionării munților de calcar pe care îi ronțăie elvețienii de la Holtchim ceva mai în colo, în valea musceleană, nu putem găsi și niște elvețieni care nu vor să ronțăie nimic, ci doar să ia în concesiune Iezerul și Păpușa pentru a face turism ca în Austria? Hai, că o să cobor ștacheta, să nu ziceți că sunt exaltat – na, ca la frații noștri bulgari, prin calcarele Rodopilor cel puțin? Ei bine, tot eu vă dau răspunsul – elvețienii nu se vor arăta, în orice caz nu fără concasoarele Holtchimului, pentru că e încălzire globală, cu toate că și ei recunosc că am fi putut sta beton și la capitolul pârtii de schi. Nu plânge, schiază înainte.
