Prin ’86, Umberto Eco a făcut o vizită în România. Numele trandafirului apăruse de cîțiva ani, la Editura Dacia, iar România coafezelor s-a îmbrățișat frățește cu România belferilor. Fiecare citea ce-i plăcea, dar partea haioasă e că trandafirul plăcea tuturor, din motive diferite sau opuse. Povestea acelei apariţii e celebră, deși apocrifă, și, de la distanța pe care timpul și-a luat-o, improbabilă. Editura Dacia îi propusese, printr-o scrisorică, traducerea cărţii fără bani. Însă editura italiană i-a solicitat autorului, ca să nu intre la evaziune fiscală, să ceară, totuși, niscaiva drepturi de autor.
Galanton, omul și autorul Eco au pretins un dolar. Și le-a scris clujenilor, negru pe alb. La citirea răspunsului, redacţia a izbucnit în urale, s-au deschis şampaniile, oamenii s-au pupat, convinși că au dat lovitura editorială. Apoi, în cel mai scurt și lucid timp cu putință, redactorii s-au înnegurat: de unde dracu’ să ia un dolar? Editura nu avea acces, prin nici un muritor, fie el director sau corector, la valută, iar statul român nu dădea nici un cent. Ei, ce era de făcut? Era careva dispus să ia de pe piața neagră un dolar și meargă trei luni la pîrnaie pentru cultură? S-au scărpinat în cap. Trei luni e o veșnicie. Așa că au scris înapoi și au mărturisit, spăsiți, că n-au dolari. Au lei. Se spune (legenda spune, nu eu) că Eco ar fi vărsat personal dolarul ăla amărît în contul editurii românești.
În fine, s-a rezolvat şi, în 1984, cartea a apărut. Ei bine, după doi ani, venea şi stăpînul buzduganului, monstrul sacru. Oficialităţile au aranjat o întîlnire cu Eco la Uniunea Scriitorilor. Ne-am prezentat la locul faptei cu o oră înainte, sumedenie. Nu vezi în fiecare zi așa un monstru sacru. Şi stăm. Şi stăm. Şi stăm. Şi trece ora întîlnirii. Ne uitam unii la alţii, dezamăgiţi foarte de trufia şi neseriozitatea Ecoului. Cînd colo, numai ce vine Ion Drăgănoiu şi zice pe şoptite: „Dom’le, le-a fost frică de scriitori, l-au dus altundeva”. În cinci minute s-a aflat. Îl duseseră într-o vilă de protocol, un soi de sediu neoficial al Securităţii. Cu public pe măsură, tăcut și vigilent. Şi auzind noi măgăria asta, numai ce ne încărcăm în toate maşinile din curte cu asupra de măsură şi năvălim, în trombă, la locul faptei. Eco moţăia plictisit. Deh, protocolul pe care îl înțelesese din prima: în sală erau manechine, precum v-am spus, dar și nişte funcţionari la fel de plictisiţi. Eco s-a înviorat. A băgat de seamă că se întîmplă ceva neprevăzut de Inchiziţie. Şi ne-am năpustit cu întrebări şi cu citate, de-am stricat ciorba organelor. Iar eu am fost cel mai mîndru. I-am citat exact fragmentul scos de cenzura românească, într-o italiană de baltă, dar clară şi fără complexe, întrebîndu-l cum își explică faptul că taman povestea invadării Cehoslovaciei îi fusese eliminată? Eco s-a uitat lung la mine, apoi la sală și a zis că se mai întîmplă. Altă întrebare?