În iarna aia veneau urșii seara să răscolească în tomberoanele de la Cumpătu. Cînd îmi scoteam copiii la plimbare, după cina de la cantină, mă asociam cu un critic literar înalt, negricios, mereu încruntat. Era un războinic al condeiului, o fiară a literaturii. Se spunea că și urșii se temeau de el. Și cum ne plimbam întro seară, cînd trecem pe lîngă vila în care stătea de vreo cîteva zile vicepreședintele Uniunii, Constantin Țoiu, îmi spune criticul că pregătea o cronică acră la romanul acestuia, Căderea în lume, care tocmai apăruse. Și în timp ce vorbea el despre roman, tot rostea numele autorului, pe care băiatul meu cel mic îl cunoștea din curtea Casei Scriitorilor din București. Dăduseră mîna: „Pe mine mă cheamă Matei!“, „Pe mine Costi!“. Matei nu mai auzise numele de Costi. Avea un coleg Costică la grădiniță, așa că-i zicea Costică și lui Țoiu. Cînd aude Matei că prietenul lui stătea în vila aceea, îl strigă: „Nea Costică! Costică!!“. Pe mine m-a apucat rîsul. Criticul a luat-o la fugă în josul străzii, de ziceai că a văzut ursul. L-am ajuns din urmă la curbă. Își trăgea răsuflarea. Ajungea că avea să se strice cu Țoiu din cauza cronicii. De ce să-și închipuie ranchiunosul de Costi că stîrnea și copiii împotriva lui?
Rondul de noapte
