Rush este un film despre moarte. În sporturile cu motor se știe că moartea pleacă și ea de undeva de pe grilă. De cele mai multe ori iese pe ultimul loc, însă nu întotdeauna se întîmplă să fie totul ca de cele mai multe ori. Ai putea să zici că asta este, în mare, povestea din Rush. Și mai este o poveste foarte cunoscută despre multiplul campion mondial de Formula 1, Niki Lauda, și lupta sa pentru supremație din anul 1976 împotriva lui James Hunt.
E anul în care Lauda face accident la Nurburgring și monopostul îi ia foc. E scos după un minut din mașină de alți trei piloți. Mașina e daună totală, el ceva mai puțin. Cît de prăjit la cap să fii ca după o lună și ceva de la accident, cu piele luată de pe cur și lipită pe față, să te întorci pe circuit pentru a alerga din nou? Ei bine, atît de nebun cît a fost Lauda. Se întoarce pe pistă și pierde la un punct titlul de campion mondial în fața lui James Hunt.
James Hunt este el însuși o altă poveste compusă din alcool, tutun și răzvrătire (foarte puțin prinsă de film). Imaginați-vă că este un tip genial sortit, construit să se autodistrugă. Imaginați-vă că Paul Gascoin s-ar fi jucat în copilărie mai mult cu mașinuțele decît cu mingea. Actorul Chris Hemsworth își mai spală din păcatele cu rahatul ăla de Thor, deși personajul parcă prea tremură de exaltare și vibrează tot de la atîta Hollywood băgat în vene.
Nu are rost să povestesc mai multe, cu o căutare pe YouTube – imagini din curse, interviuri, documentare despre viața celor doi – probabil că reușești să faci un film la fel de impresionant și ceva mai crud, cum poate că și merită sportul ăsta.
Asta pentru că Rush mai este și un film despre vremea în care piloții mureau pe capete. Știau riscurile pe care și le asumă, iar ele nu însemnau nimic față de tentația de a fi cel mai rapid om din lume – iar să fii rapid, Lauda o spune atît de bine, nu însemna, totuși, să-ți asumi mai multe riscuri decît cele pe care le știi de la începutul cursei.
Media de piloți morți în acel deceniu era de doi pe an. Ca să vă faceți o idee, ultimul pilot mort în Formula 1 a fost Sena, în 1992.
Să ne înțelegem, piloții au început să prindă vîrsta bătrîneții și să-și ducă nepoții la carting nu neapărat pentru că s-au descoperit între timp cine știe ce noi tehnologii, ci pentru că circuitele pe care se murea foarte mult – cum este și Nurburgring, unde a luat foc Lauda – au fost modificate. Spre exemplu, abia după ce a murit Sena, s-au hotărît și patronii Formulei 1 să elimine, totuși, de pe circuite zidurile de beton sau să le ascundă în spatele unor straturi de carton și cauciuc.
Din '53 pînă în '92 au murit 49 de piloți în Formula1. Filmul este și pentru ei.
