Poetă, romancieră, eseistă, Ruxandra Cesereanu e profesoară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și are vreme și pentru un blog în care scrie despre ceea ce i se întîmplă și ni se întîmplă.
Cristian Teodorescu: Cercetezi de mulți ani uriașa tragedie din pușcăriile politice din România. Ai avut deținuți politici în familie?
Ruxandra Cesereanu: Bunicul meu patern, Vasile Cesereanu, căruia îi spuneam Moșu – în copilăria mea, a fost deținut politic. Pentru credința sa greco-catolică a suferit șase condamnări (de luni ori ani), fiind încarcerat în închisorile Gherla, Cluj, Aiud, Jilava, cu pauze și intermitențe, din 1952 până în 1964. La această biografie de familie s-a adăugat uriașa bibliotecă de memorialistică despre detenție apărută după prăbușirea regimului comunist din România, care însumează astăzi, dacă nu mă înșel, cam 200 de titluri (dacă nu cumva mai mult). Ivirea acestei noi literaturi depoziționale, care nu mai trunchia adevărul, ci îl rostea cu asupra de măsură, m-a captivat într-atît încît am optat pentru o teză de doctorat care s-a materializat (în 1997) ca un studiu literar, dar și ca un studiu de comportament și mentalitate. După publicarea tezei de doctorat despre memorialistica și literatura (antiutopii, alegorii, parabole) închisorilor și lagărelor comuniste din România, am știut că mai am lucruri de cercetat, sub raport mentalitar. Așa s-au născut eseurile mele despre analiza torturii în secolul XX sau cartea despre imaginarul violent al românilor, dar și altele. Iar în 2016 am publicat o carte documentară despre bunicul meu patern, despre persecuțiile de care a avut parte, dar și despre rezistența lui.
C.T.: Ce-a însemnat pentru formarea ta că ai avut un bunic preot greco-catolic?
R.C.: Sînt nepoata a doi preoți. Bunicul matern (Nicolae, craiovean ca obîrșie) era ortodox, cel ardelean, Vasile, era greco-catolic. S-au întîlnit rar, cred că o singură dată în viața lor – la căsătoria părinților mei –, dar s-au respectat și prețuit, fiecare a respectat credința celuilalt. În ce mă privește, mă consider și una, și alta, și mă bucur că în mine ortodoxia și greco-catolicismul pot coabita senin. E o întreagă poveste cu biografia mea religioasă: am fost botezată ca ortodoxă, dar m-am căsătorit clandestin (în vremea comunismului) în rit greco-catolic, deși nu eram practicantă pe vremea aceea, ci o fată șturlubatică. Mi-am găsit credința ceva mai tîrziu, în ortodoxie. Cînd pontiful Ioan Paul al II-lea a murit în 2005, dispariția lui a reactualizat pieirea în exil, la Roma, a bunicului meu patern (în 1984), al cărui dosar de urmărire de către Securitate îl obținusem în 2004, de la CNSAS. Bunicul a fost, de altfel, unul din protejații papei Ioan Paul al II-lea, care l-a convins să rămînă la Roma și să nu mai emigreze în America, la o mănăstire de călugări bazilitani. Anii 2004-2005 au fost decisivi, lăuntric, pentru regăsirea bunicului Vasile și pentru modelul etic pe care el l-a reprezentat (și îl reprezintă) pentru mine la maturitate, întrucît, în copilărie și adolescență, l-am cunoscut puțin. Practic, am ajuns să încep să-l cunosc cu adevărat la douăzeci de ani de la moartea lui, iar între noi doi, între cel mort și nepoata lui vie, au crescut niște legături sufletești și psihice pe care nu aveam cum să le prevăd în tinerețea mea. Bunicul Vasile a devenit model etic pentru mine și întrucît, la rîndul lui, a avut un maestru puternic care l-a clădit statornic și pilduitor. Modelul misionar și etic al lui Vasile Cesereanu a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu; acesta a constituit un model confesional, dar și supraconfesional. Bunicul a purtat cu sine portretele emblematice iconic ale episcopului și cardinalului Iuliu Hossu inclusiv în exil, la Roma, cînd a plecat definitiv din țară, în 1978. A păstrat aceste portrete iconice în toate spațiile unde s-a sălășluit, din 1926 pînă cînd a murit, în 1984, în țară și în străinătate. În mod limpede, episcopul Hossu a fost magistrul lui Vasile Cesereanu și tatăl său simbolic, fiind de altfel și cel care l-a hirotonit preot în 1926.
C.T.: Scrii poezie, proză și eseistică. Volumele tale de eseuri au, majoritatea, aceeași temă: fenomenul concentraționar din secolul XX. Ești alcătuită din mai multe persoane care au același nume sau personalitatea ta locuiește în mai multe încăperi?
R.C.: Am fost întrebată și cu alte prilejuri dacă sînt o entitate scriitoricească multiplă. În acest punct ar fi amuzant, poate, să fie improvizată o comisie alcătuită dintr-un psihiatru, un cosmetician, un regizor și un bucătar (plus un critic literar, desigur!), care să mă judece și să diagnosticheze ce sînt. Glumesc, firește. Cei care mă percep drept una sau alta, fie poetă și/ori prozatoare, fie eseistă, cei care mă despart astfel și mă rup în trei mă schizofrenizează, de fapt. Sînt și una, și celelalte. Sînt toate trei. Nu există în mine doar analista mentalitară a violențelor, ci, în aceeași măsură, există prozatoarea autoficțională ori născocitoarea de povești sau poeta care exorcizează realitatea neliniștitoare ori care, dimpotrivă, fantasmează cu metodă. Prin urmare, da, cu siguranță locuiesc în mai multe încăperi și astfel mă simt completă.
C.T.: Cum te-ai simțit la Cluj pe vremea cînd Gheorghe Funar era primarul orașului?
R.C.: Starea mea constantă pe vremea primăritului funariot a fost ironia, din motive lesne de înțeles.
C.T.: Pe blog-ul tău am descoperit și o persoană care protestează împotriva Puterii și care nu ezită să iasă în piața publică pentru a-și rosti nemulțumirile politice.
R.C.: Am fost la manifestații întrucît era un gest civic firesc. Libertatea a fost lucrul esențial dorit în decembrie 1989. Am crezut cu toții, ca popor, că lucrul acesta este de ajuns. Dar din 1990 încoace am învățat cît de necesară este justiția. Fără să fie secondată de justiție, libertatea nu are cum să fie de ajuns, întrucît nu are cum să fie deplină. Dacă în decembrie 1989 oamenii au ieșit în stradă pentru libertate, în februarie 2017 s-a ieșit în stradă pentru justiție și adevăr. Curățăm țara și ne trăim viața – a declarat, pe scena improvizată la Cluj, un student. Protestele din stradă, din februarie 2017, au materializat o agora în toată legea, un Parlament metaforic și un carnaval spectaculos (cu toată seria de caricaturi, parodii, satire, zeflemeli). Am perceput o legătură ombilicală între mitingul-maraton din Piața Universității 1990 și protestele din februarie 2017.
C.T.: Ce părere ai despre „turnul de fildeș” al poetului?
R.C.: Turnul de fildeș e bun și potrivit pentru cine gustă fildeșul (artistic și omenește). Și este irelevant pentru cine vrea să fie în lume și să funcționeze printre ceilalți, în viață și literatură. Ambele opțiuni sînt valabile.
C.T.: Dar despre Bob Dylan?
R.C.: Dylan e un cîntăreț și poet-orchestră care reprezintă o întreagă epocă. E o marcă artistică polimorfă. Am crescut cu el (în adolescență și tinerețe), i-am cîntat muzicile, i-am îngînat versurile. Aș fi avut alte gusturi și opțiuni pentru Nobel, dar nu văd de ce să nu acceptăm o schimbare de paradigmă în caruselul mediatic și speculativ al rîvnitelor premii Nobel.
C.T.: Cum te împaci cu studenții tăi – sau, mă rog, cum se împacă ei cu tine?
R.C.: Studenții mei mă mențin vie intelectual și vivace. Dialogurile cu ei sînt provocatoare și uneori chiar revelatorii. Despre cum mă văd ei, ar trebui să spună chiar ei, nu eu.
C.T.: Azi, un poet se poate simți exilat la el în țară, țara fiind România?
R.C.: Depinde cum ești făcut pe dinăuntru. Te poți simți exilat oriunde, dacă ești un introvertit acut. Te poți simți exilat și dacă direcția ta poetică nu corespunde cu tendința generală și cu baremurile oficiale ale criticii literare ori cu grupurile de intersusținere. România actuală e plină de poeți buni care nu știu dacă se simt neapărat exilați. Dar cine știe!
C.T.: Este un avantaj ori dezavantaj pentru o poetă să fie frumoasă?
R.C.: Pentru mine a fost un dezavantaj. Prima etapă a poeziei mele a fost una nevrotică, drept care destulă lume m-a suspectat de fals. Mi s-a imputat mereu că sînt arătoasă și că, prin urmare, ar fi artificial să scriu despre stări de tulburare sufletească și psihică, despre schisme. Dar, indiferent dacă ești o femeie frumoasă sau una urîtă, toate făpturile umane au spaime, obsesii, temeri. Scriam în poezie despre spaimele mele lăuntrice, despre neliniști și angoase legate de dragoste, moarte ori Dumnezeu, ca să găsesc ori să formulez o soluție la toate acestea, întrucît eram tulburată cu mine însămi. Dacă aș fi fost urîtă sau dacă aș fi avut cine știe ce boală vizibilă, cu siguranță că poezia mea nevrotică ar fi fost acceptată, fără prejudecăți. În ipostaza mea socială, sînt o făptură cu pudori, nu-mi strig spaimele pe stradă, nu le povestesc în piața publică, nu le vorbesc tuturor despre astfel de chestiuni care sînt intime. Dar scriu și am scris despre ele mai ales în poezie. Poezia a fost mărturia duhovnicească și scăparea mea.
C.T.: Alege cîte o carte, pe genuri – poezie, proză, eseistică –, din toate cîte le-ai scris pentru cititorii tineri care încă n-au descoperit-o pe Ruxandra Cesereanu.
R.C.: Îmi ceri imposibilul, dar mă voi supune fiindcă nu am încotro. Poezie – California (pe Someș). Proză – Tricephalos. Eseu – Gourmet: Céline, Bulgakov, Cortázar, Rushdie.
545 de vizualizări
De ce nu i-ati pus si portretul, domnule Teodorecu ?
E acolo si portretul, Doamne, iarta-ma!