Poetă, prozatoare și eseistă, universitară la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, Ruxandra Cesereanu crede în puterea de manifest a poeziei și în rosturile civice ale poetului, și speră că România se va vindeca de maladiile sale de azi.
Cristian Teodorescu: În timp ce poeții se plîng că nu se mai citește poezie, poemul tău apărut în volum în 2018, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, a ajuns la cea de-a doua ediție. Te așteptai?
Ruxandra Cesereanu: A doua ediție apare în primăvară, în martie-aprilie, poate simbolic, ca un fel de mică încercare de resuscitare (a ceva – a țării, a stării morale, a simțului civic, a solidarității, a eticii etc.). Evident, nu m-am gîndit că va exista o a doua ediție, prima a ieșit într-un tiraj generos de 1.000 de exemplare în iunie 2018 (după ce manifestul circulase pe mail, trimis chiar de mine – către varii cititori și confrați, ori găzduit în versiuni parțiale pe blog-ul lui Liviu Antonesei și al lui Eugen Istodor). Scrisesem manifestul acesta despre țară cu disperare, dar și cu nădejde într-o schimbare, fără să mă gîndesc că ar fi posibilă cîndva o jandarmiadă cu funcție de mineriadă. Manifestul meu a fost prezent, de facto, la 10 august 2018, într-un grup de protestatari, a circulat din mînă în mînă printre cîteva zeci de manifestanți (cartea fusese dusă la București de un prieten clujean care trăiește și muncește actualmente la Oxford). Lucrul acesta a contat enorm pentru mine. A fost o onoare maximă. După represiunea din 10 august 2018, cîțiva prieteni mi-au spus că regretă că nu există în manifestul meu și rînduri despre jandarmiada din august. Și eu simțeam la fel. Scrisesem în manifest despre mineriada din 13-15 iunie 1990, despre tragedia din clubul Colectiv, despre Mișcarea #rezist. Așa s-a născut a doua ediție. Am scris despre august 2018. Am scris și cîteva replici la poemul eminescian „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
C.T.: Cîtă puterea are Puterea cînd un poet îi dă energic cu firma în cap, ca tine?
R.C.: Puterea nu își pierde puterea cînd o înfrunți, dar celui care o înfruntă nu îi mai este frică. Sau se obișnuiește cu frica și cu înfruntarea. Și, obișnuindu-se, știe un lucru, că poezia poate mișca lucrurile.
C.T.: Dar viceversa, adică ce putere are un poet care se ia la ceartă cu Puterea?
R.C.: Un poet nu poate să vindece singur o țară bolnavă de corupție, politică veroasă, ipocrizie, nemernicie. Dar poate să exorcizeze prin poezie aceste vicii de țară. Poezia poate fi catapultă de asediu, atunci cînd o țară e în mizerie morală și riscă să se piardă pe sine din pricina politicienilor impostori ori ticăloși. Poate sună patetic ce spun, dar nu am altceva la îndemînă. Așa simt, așa cred.
C.T.: Ce înseamnă, azi, pentru un poet, o poetă, în cazul tău, să-și dea cu părerea virulent despre politică? O afacere personală sau o voce care-i reprezintă și pe alții?
R.C.: Afacere personală nu are cum să fie. Un manifest scris pentru o țară nu poate fi narcisiac, are altă miză. Manifestul meu (în ciuda nevrozei subiective a celei care l-a emis) e o scrisoare către prietenii care alcătuiesc acest popor, atîți cîți vor fi fiind ei. Prietenii sînt o țară. Ca și neprietenii, care-s tot o țară. Dar între unii și alții pot fi lansate cuvinte, mesaje și problematizări, nuanțe, interogații. Toți avem depresii personale, dar dincolo de ele, în vremurile României de acum, s-a născut – masiv, compulsiv, ritualic – ceea ce am numit depresia de țară. Păcat că la întrebarea ta nu poate răspunde și Petre Stoica (1931-2009), el este cel care a reinventat poezia cu miză civică în postcomunism, în 1991, atunci cînd a publicat volumul Piața Tien An Men II, o carte care sintetiza fenomenul Piața Universității 1990 și mineriada din 13-15 iunie 1990. Cartea sa a circulat aproape clandestin în anii aceia ai tranziției în care fesenismul era feroce și autoritar inclusiv în plan cultural. De altfel, manifestul meu Scrisoare către un prieten și înapoi către țară îl omagiază discret pe Petre Stoica și această carte a sa, într-o secvență. Mai sînt omagiați încă doi poeți ale căror texte și acțiuni au avut inclusiv valoare civică și au însemnat mult pentru mine ca poetă. Este vorba de Ion Monoran (1953-1993), poet underground timișorean, cel care în 17 decembrie 1989 a oprit tramvaiele în Piața Maria și, practic, a produs ocuparea Pieței Maria de către insurgenți. Apoi este vorba despre Alexandru Mușina (1954-2013), cu teribilul său poem „Budila-Express” care, pentru mine, nu e doar un poem-sinteză al generației ’80, ci și un poem civic despre mizeria și încercarea de supraviețuire în comunism. Pe toți trei i-am pomenit în cîteva secvențe omagiale din manifestul meu.
Pe Petre Stoica nu l-am întîlnit niciodată. Pe Ion Monoran l-am văzut și auzit o singură dată, recitînd teribil poezie, într-o noapte a anului 1982, în casa scriitorului Petru Ilieșu. Eram studentă la Filologie la Cluj, mă aflam la Timișoara cu încă doi poeți tineri și colegi, venind din partea cenaclului Echinox. După recitalul oficial, am fost invitați în casa lui Petru Ilieșu, unde a avut loc un recital neoficial de poezie, pe fondul albumului (interzis) Transsylvania (1981), al trupei Phoenix. Atunci l-am văzut pe Ion Monoran recitînd inspirat, ca un personaj dostoievskian vulcanic, și mi-am zis că asta e poezia încarnată. Am scris, acum zece ani, un poem psihedelic despre acea extraordinară noapte de poezie subversivă în comunism (poemul meu se numește „Nights in Black Satin”). Pe Alexandru Mușina l-am cunoscut mai bine, am fost chiar apropiați în ultimii ani, deși ne întîlneam rar. Iar în 2007, la Maratonul european de poezie de la Sibiu (organizat de Andrei Bodiu, un alt poet cu inflexiuni civice, pierit și el prematur), l-am ascultat pe Mușina recitînd emoționat „Budila-Express” – în opinia mea a fost momentul de vîrf al maratonului la care au participat vreo 70 de poeți (poate au fost chiar mai mulți) din toate generațiile și din toate direcțiile posibile. Căci Mușina a recitat atunci ca și cum i-ar fi ieșit pe gură poezia însăși. Evident, există destui alți poeți cu simț civic în România (din varii generații, de la Ana Blandiana la diferiți optzeciști, nouăzeciști și douămiiști), dar cei trei menționați și omagiați de mine s-au potrivit ca stil cu gustul și direcția mea poetică și cu anumite secvențe existențiale care mi-au marcat inclusiv viața de poetă.
C.T.: Cît de înțelept e poporul la un referendum, vezi și Brexit-ul?
R.C.: Înțelepciunea e cuvînt mare și greu. Eu aș miza pe șiretenie și pe adaptabilitate mai degrabă.
C.T.: Crezi că politicienii de azi sînt expirați în raport cu așteptările alegătorilor?
R.C.: Politicienii români actuali (în majoritatea cazurilor) sînt aculturali, agramați, impostori, ipochimeni. Dar nu aș spune că sînt altceva decît aceia care îi votează. Chestiunea este, prin urmare, alta: cum să îi alfabetizezi politic și cetățenesc pe cei care votează impostura, minciuna și corupția, în așa fel încît să nu mai facă acest lucru. Ce fel de manual moral să le predai ca să priceapă limpede și să nu mai voteze (din fanatism, neghiobie ori din indolență) nemernicia.
C.T.: Populism sau extremism – astea sînt variantele europene față de actuala clasă politică din țări mai cu tradiții decît noi?
R.C.: Europa e un car cu doi boi obosiți, care sînt biciuiți din cînd în cînd să tragă tare. Și atunci trag, dar fiecare în altă parte. Nimeni nu-și pune problema că acest car e un vehicul desuet. Nu am nici eu un răspuns exact, am formulat doar o jumătate de fabulă, de fapt, sau un sfert de șaradă.
C.T.: Te deranjează politica celor de la Facebook cu interdicții de tot felul?
R.C.: Facebook e o jucărie la modă, cu legile ei. Unele sînt absurde sau prea rigide. Dar, oare, nu sîntem deja obișnuiți cu toate acestea? Tocmai întrucît ne plac jucăriile internautice.
C.T.: Ce zici despre retragerea premiului lui Constantin Abăluță pentru Opera Omnia, la Botoșani fiindcă premiatul nu s-a prezentat acolo?
R.C.: Constantin Abăluță (cel care a luat premiul, inițial) și Liviu Ioan Stoiciu (cel care a obținut premiul, ulterior) sînt poeți buni, ambii, deși diferiți ca stil și poetică (nu mă pronunț și uman, căci îi cunosc prea puțin pe amîndoi). Dar nu despre valoare e vorba aici, ci despre demnitate umană. Ce rost are să umilești un poet la senectute, fiindcă nu se poate deplasa după un premiu?! Atunci în regula respectivului premiu ar trebui să fie formulat următorul lucru, cu cinism asumat: poeții bătrîni și bolnavi nu pot fi premiați, din start, întrucît nu se pot deplasa la locul ceremoniei. Glumesc cu mîhnire, desigur. Soluții ar fi fost, cred, ca să nu existe această întîmplare dezagreabilă. Trăim în era avansată a Internetului și a lumilor digitale, Constantin Abăluță putea fi filmat, iar întregistrarea putea fi trimisă (prin mail ori pe Facebook) la Botoșani, cu discursul său proiectat pe ecran. Există și sistemul de comunicare Skype, se țin și conferințe prin Skype, și aceasta ar fi fost o soluție.
C.T.: Ce speri?
R.C.: Ca tot omul, vreau ca România să se vindece de maladiile ei. Și să fie o țară măcar relativ normală.
