Trăim vremuri ciudate: intoleranța e noua toleranță, negrul e noul alb, albul e noul negru și, în ciuda îndemnurilor tovărășești la diversitate și incluziune, rămîne din ce în ce mai puțin loc în discursul public pentru nuanțele de gri ale moderației.
Scriam acum două săptămîni despre ideea revoluționară a celor de la Disney de-a alege o domnișoară cu un bronz natural superb pentru rolul Albei-ca-Zăpada. Ei bine, dintr-o regretabilă eroare în comunicare, apostolii binelui suprem precum sovietul au înțeles greșit vorbele mele și s-au declarat profund ofensați. Prin urmare, să clarific: glorie mielului multicolor, luptăm cu toții pentru pacea mondială a unei lumi care a biruit imperialismul decadent cromatic. De azi înainte e incoloră. Și, în ritmul ăsta, revoluția morală o va face rapid și inodoră, și insipidă.
Se poate argumenta că respingerea ideii de actor de culoare corectă politic în roluri pe care logica le atribuite unei rase specifice e rasism, înapoiere, lipsă de orizont și viziune, apucătură retrogradă și, eventual, fascism și legionarism, că ar fi pacar să-i uităm pe marxiștii originali, ăia care au direcționat cursul civilizației asupra României printr-un Canal.
Dar, cu cît mă gîndesc mai mult, un asemenea lucru devine din ce în ce mai nedrept pentru toată lumea. Și comunitățile ne-albe (indiferent ce-o însemna asta, dacă e să luăm drept etalon al rasei oprimatoare un italian și-un islandez) ar avea tot dreptul să protesteze revoltate: „Băi, da’ așa de proști ne considerați că nu putem reuși prin noi înșine? Ne trebuie roluri la mîna a doua? Și drept costume ne dați haine de la ajutoare?“
Se spune despre Brâncuși că a părăsit atelierul lui Rodin murmurînd: „Sub umbra unui stejar nu poate creşte decît iarbă“. Sculptura e cea de-a doua artă, nu a șaptea, dar e destul de sigur că principiile rămîn aceleași.
Morgan Freeman, Jackie Chan, Samuel L Jackson, Bruce Lee, Whoopi Goldberg, ca să luăm doar cîteva exemple, n-au crescut în inimile publicului pentru că Hollywood-ul se angajase să dea cotele de diversitate la filmografia colectivă. Toți și-au croit drumul cu talent, îndîrjire și, evident, un dram de noroc. Calitatea a triumfat și, de cîștigat, a cîștigat toată lumea. E drept, Whoopi Goldberg a avut și puțin ajutor, pentru că, după nume, sigur face parte din tribul pierdut al lui Israel. Și oricine se îndoiește de asta este antisemit.
Dar să admitem că meritocrația poate fi sacrificată pe altarul proclamatului progres. Și, mai departe, să presupunem că Spencer Tracy greșea, în Procesul maimuțelor, cînd susținea că nu poți aplica drept o lege strîmbă. Să lăsăm justiția socială să se ridice asupra lumii filmului și să facă dreptate.
Și apoi să ne mirăm că, la umbra ei, va răsări și va crește resentimentul, hrănit din frustrare și impresia adîncă a nedreptății, fie ea justificată sau nu. Iar din el va înflori ura, puturoasă, înveninînd suflete și distrugînd, puțin cîte puțin, tot ce-a fost cîștigat cu greu, vreme de zeci de ani, de cei care au dorit să aplice principiile libertății, egalității și fraternității așa cum o cer legile omeniei.
Industria filmului e dornică să predice, să impună, să arate cît de corespunzătoare îi este atitudinea morală cu aceeași rîvnă cu care liber-profesionistele își arată Internaționala în vitrinele din Cartierul Roșu. Și tot ce obține e o profundă divizare a publicului. Alb contra negru, gay contra hetero, bisexual contra ambilor, unii contra altora și toți contra armoniei, vor porni victorios spre evul întunecat al minții. Iar în fruntea lor se va găsi un exploatator imperialist, dar eficient, care va ști să-i asmută în folosul său. Dacă va fi un Hitler sau un Trump, asta rămîne de văzut.
