Spre deosebire de alți scriitori care stăteau mai bine decît el cu stilul, dar mai prost cu conștiința, Augustin Buzura și-ar fi putut reedita oricare dintre romanele scrise înainte de 1989, fără să roșească și fără să fie nevoit să explice ca alții că dacă nu te puneai bine cu partidul nu erai publicat. Pentru fiecare carte care i-a apărut în acea perioadă, romancierul a dus lupte epuizante cu cenzura lui Ceaușescu. N-a fost un disident, dar cu siguranță unul dintre puținii reprezentanți adevărați ai așa-numitei rezistențe prin cultură.
A fost turnat la Securitate pentru ceea ce scria, dar și pentru ceea spunea. Peste cincizeci de informatori au dat note despre el, pe vremea cînd lumea stătea la coadă pentru fiecare carte pe care o publica. A renunțat la meseria de medic psihiatru pentru a scrie despre o lume schizofrenică, bolnavă și de frică și de ticăloșie. Absenții, Orgolii, Fețele tăcerii, Vocile nopții sînt romane care au i-au marcat pe cititorii vremii și care i-au adus o solidă reputație de scriitor.
Era printre puținii scriitori români despre care la Europa Liberă nu s-a vorbit decît de bine. Monica Lovinescu îi admira ținuta morală și refuzul de a face concesii puterii comuniste. Augustin Buzura a înființat în 1990 Fundația Culturală Română care avea să devină Institutul Cultural Român. În 1992 romancierul a fost primit în Academia Română.
Augustin Buzura a aflat pe stradă că Traian Băsescu l-a demis de la conducerea I.C.R. din cauza relațiilor sale apropiate cu Ion Iliescu. Scriitorul a preluat de la I.C.R. revista Cultura după ce apariția acesteia a încetat din motive economice și a reînființat Fundația Culturală Română. Augustin Buzura a avut mulți prieteni și mulți adversari, dintre care unii foști prieteni. Însă chiar și cei cu care polemiza tăios în presă recunoșteau că acest ardelean cu stilul abrupt e unul dintre marii noștri romancieri.