De câțiva ani (să spune că aproape doi, deși campania asta a pornit de mai multă vreme), din partea dreaptă a societății românești se vede că singurii vinovați pentru înapoierea țării sunt asistații. Da, asistații, ăia 245.000 de oameni care primesc venitul minim garantat, ăia țin țara în loc. Dacă nu le-am da lor bani, ar fi destule parale pentru școli, spitale, autostrăzi, universități de Top 5 în lume. Deși asistații social ne costă doar 770 de milioane de lei anual (iar asta înseamnă că realmente dăm unor oameni șansa de a nu muri de foame), minciunile lansate de Sebastian Lăzăroiu în 2010, reluate de alți nepricepuți, rău-intenționați și tehnocrați, prind în continuare. În cele 770 de miloane de lei stă fericirea țării. Dacă 245.000 de oameni pe care aceste 770 de milioane de lei îi țin în viață ar dispărea cumva (nu murind, că morții, se știe, votează cu PSD, dar nici trăind, că-s ființe inferioare), România ar fi cu mult înaintea Germaniei la nivel de trai.
Din partea stângă
a societății românești, căpușele care sug sângele poporului sunt multinaționalele. Da, nenică, alea care-și externalizează profitul, alea care nu dau bani la buget, alea care angajează sclavi în România, pe bani puțini plus șampon și perie pentru creier. Atât de tare urăsc unii din PSD multinaționalele, încât ai zice că nici o astfel de firmă nu va primi, niciodată, de la vreun pesedist vreun leu. Ba, dacă s-ar putea, ar da tot ce are prin buzunarele largi din paradisuri fiscale.
Ei bine, dacă dușmanii asistaților
se țin ferm pe poziții, ăștia, inamicii multinaționalelor, o mai dau cotită din când în când. Ajutorul de stat, de exemplu, este una dintre formele cela mai stupide de a cheltui bani publici, oferind sprijin financiar unora care îl folosesc pentru a-și maximiza profitul pe care, eventual, nu-l prea dau la impozitat în țară. Actualizat printr-o hotărâre de guvern din 2014, ajutorul de stat este oferit celor care îl cer cu argumente serioase. Cum ar fi înființarea de locuri de muncă, în urma efectuării unor investiții. Nu beneficiază de acest ajutor doar firme mari, care au grămezi de lichidități prin Cayman, ci și firme mai mici, de pe la noi. Dar cum și de ce, rămâne un mister.
Ajutorul de stat presupune
că statul acoperă o parte din costurile salariale ale investitorului, pentru a încuraja apariția de noi locuri de muncă. Au fost ani în care statul acoperea aproape toate costurile salariale ale investitorului, pentru doi ani de zile. Un ajutor enorm și premisa unei concurențe neloiale. Ia încearcă să faci tu o firmă cu exact același profil ca al uneia care primește ajutor de stat. Păi, tu, timp de doi ani, nu-ți vei putea permite să vinzi mai ieftin decât ăla căruia statul îi plătește salariile. Iar dacă doi ani nu reușești să vinzi mai bine decât el, e foarte greu de crezut că la sfârșitul perioadei vei mai fi în piață.
Și, totuși, deși PSD
urăște multinaționalele de moarte, le nivel declarativ, cel puțin de un an de zile, în 2017 Guvernul a aprobat 11 ajutoare de stat, pentru companii românești, dar mai ales, dacă e să ne luăm după sume, pentru ceea ce numim multinaționale. Iar asta nu e nimic. Mai importantă începe să fie strategia aflată în spatele acestor ajutoare. În loc să sprijine sectoare ale economiei care produc valoare adăugată, Guvernul Românei pare mult mai dispus să dea bani pentru chestii care nu produc absolut nimic. Căci, dacă un ajutor de stat dat celor de la Dacia, principalul exportator al României și unul dintre pilonii echilibrului fragil al balanței comerciale, este justificat și justificabil, ajutorul de stat dat pentru call-center-e nu are nici o noimă.
Iar din cele 11 ajutoare de stat aprobate
în 2017, cinci sunt fix pentru firme care prestează activități de call-center sau alte activități similare, mascate sub diverse nume pompoase.
Într-o țară în care toți specialiștii atrag atenția că se pierd oamenii calificați pentru că sunt prost plătiți de către firmele mari venite aici în căutare de mână de lucru ieftină, e cel puțin aberant ca tu să cheltuiești aproape 25.000.000 de lei pentru a sprijini companii care exploatează oameni foarte slab pregătiți profesional, capabili doar să repete papagalicește câteva chestii învățate pe de rost, aceleași și aceleași zi de zi, an după an, până la îndobitocirea totală.
Un alt lucru greu de înțeles este
corelarea investiției făcute de așa-zisul investitor cu valoarea ajutorului de stat. De exemplu, un IMM din Suceava investește 6.000 de lei, iar această investiție duce, spune firma, la apariția a zece locuri de muncă. Domeniul, desigur, este IT, firma din Suceava ocupându-se cu prelucrarea datelor, administrarea paginilor web și activități conexe. Dat fiind domeniul de activitate, merită spus că dacă investești 6.000 de lei, nici măcar mobilier și computere pentru toți cei zece noi angajați nu cumperi, ca să nu mai vorbesc de licențele software necesare pentru zece computere. Ei, și? Statul e darnic și răsplătește un astfel de investitor cu un ajutor de 237.153 de lei. Pe bune…
Pe lângă faptul că, prin aceste
ajutoare de stat, statul încurajează domeniile neproductive, care nu aduc valoare adăugată, mai e ceva deosebit de grav. În timp ce se bate cu pumnii în piept că se gândește la angajat, că pentru el crește salariul minim pe economie și așa mai bla-bla-bla, statul român promovează, de fapt, salarii de 450-500 de euro lunar. Când știi că omul care va lucra în România pe banii ăștia înlocuiește doi-trei angajați care lucrau în Vest pe salarii de trei-patru ori mai mari, îți cam dai seama că stânga românească e mai de dreapta decât mulți dintre fanii capitalismului biruitor de prin PNL sau din lumea antreprenoriatului.