Să-mi dai în bot dulce, dulce, până la sânge!

De câteva sute de zile, câțiva concetățeni vin zi de zi în Piața Victoriei doar pentru a putea spune că sunt sufletul “celei mai lungi manifestații” din istoria omenirii. După calculele lor, au depășit de multă vreme Piața Universității, Tienanmen-ul, Euromaidanul, revoluțiile portocalii din Georgia și Ucraina, Primăvara Arabă, războiul peloponesiac și chiar războiul de 100 de ani. E un titlu de mândrie, e gloria la care au visat: sunt nucleul dur al celei mai lungi manifestații. Le mai trebuie aproximativ 9.000 de euro și vor obține, pentru eternitate, și certificarea Guinness Book of World Records.

Numai că o manifestație presupune o demonstrație de masă. Ceea ce trei-patru rezidenți permanenți ai giratoriului de la Piața Victoriei nu sunt. Atașamentul lor pentru o anumită cauză, dragostea lor pentru acest mod de exprimare și disponibilitatea pe care o au pentru a-și petrece timpul în fața Guvernului sunt lăudabile și atât.

Nu discutăm aici dacă au sau nu au dreptate, dacă cererile lor sunt sau nu justificate. Nu discutăm nici măcar dacă știu sau nu care sunt cererile lor, dacă știu cu exactitate ce vor sau dacă e doar o problemă legată de nepotrivirea de caracter dintre acești neorevoluționari de profesie și partidele din coaliția guvernamentală. Locul e bun, s-a dovedit în timp că nu e nevoie de autorizație pentru a sta pașnic într-un spațiu public, așa că, dacă oamenii vor să-și petreacă pensia prematură, șomajul sau anul sabatic în intersecția fără treceri de pietoni de la Piața Victoriei, n-au decât.

Dar nu este, totuși, o manifestație. Cu scăunele, mese și instrumente digitale de umplere a timpului liber pare mai degrabă o coadă pre-1989. O coadă din vremuri apuse, dar nu la carne, lapte sau banane, ci o coadă la implicare civică, civilitate, libertate de expresie și democrație. Din păcate pentru înțepeniții în proiectul “Ciuma roșie”, civismul, civilitatea, libera exprimare și democrația s-au terminat. S-au dat. Nu mai sunt de găsit, în acel loc, nici măcar pe sub mână. Cum nu se mai găsesc nici argumente, idei, principii, legalitate.

Cu 20 de ani în urmă, în timpul primelor intervenții mai dure ale forțelor de ordine de după 1991, Academia Cațavencu dădea un titlu enervant: “Ești pe caldarâm? Foarte bine, asta e democrația!”. Jandarmeria și Poliția, aflate, pe vremea aceea, sub conducerea lui Gavril Dejeu, răspândiseră ferm niște adunări publice care depășiseră cadrul legal. Democrația, statul de drept sau “rule of law” presupun și acest lucru: intervenția forțelor de ordine pentru a repune legea în drepturi. A acționa pentru a împiedica niște avântați să demonteze niște instalații montate legal este democratic, face parte din domnia legii și nu încalcă dreptul la liberă exprimare, ci doar pe cel la vandalism. Or dreptul la vandalism nu este, totuși, garantat de Constituția României. A încătușa un individ care-l pocnește pe altul pe stradă, precum și a reține și amenda un alt individ care înjură sub ochii autorităților sunt manifestări ale aceluiași concept de domnie a legii, atât de drag tuturor. A permite, la nesfârșit, încălcarea legii doar pentru a nu deranja o mână de deja deranjați transcende atât cadrul legal, cât și pe cel democratic.

Dar, dincolo de intervenția sau neintervenția jandarmilor, dincolo de această întindere spre derizoriu a unor manifestații care, la vremea lor, în ianuarie și februarie, aveau sens, începem să întrezărim altceva.

În umbra inacțiunii celor care ar trebui să vegheze la respectarea legii cresc niște monștri hrăniți la rădăcină cu îngrășămintele toxice ale urii, intoleranței și imbecilității pure. În lipsa autorității, începem, fiecare, să ne facem dreptate singuri. Mai cu vorba, mai cu pumnul.

De o bună bucată de vreme ne uităm la isterizarea crescândă a spațiului public. Ceea ce, pe vremuri, vedeam doar la Corneliu Vadim Tudor, adică violență verbală împinsă spre extrem, jigniri pline de bale și delir incontrolabil, vedem acum din ce în ce mai des pe toate rețelele sociale. Crezând în gogorița aia cu jurnalismul cetățenesc sau împingând dincolo de limitele acceptabile așa-zisa libertate de expresie, tot felul de nefericiți agresează pur și simplu oameni, de o manieră inchizitorială și oarecum definitivă. Înarmați cu telefoane, cretinii au ieșit în stradă, s-au strecurat printre cititori și editori, s-au infiltrat printre ziariști și au trecut la atac. Dacă le spui să se dea mai încolo, încep să se tăvălească pe jos, pretinzând, cu lacrimi în ochi, că-i dor ficații, stomacurile sau rinichii. Dacă-i mai și atingi puțin, își apasă pungile cu sânge de scenă și se aruncă în brațele primilor paramedici întâlniți, cerând certificat de neorevoluționar. Dar nu asta este deranjant. Ci limbajul agresiv și, în același timp, sentențios pe care-l folosesc.

S-a dovedit, sâmbătă, că de la urletele de “Comunistule!” la un pumn în bot distanța este de doar câteva secunde. Nu că distanța de la înjurătură la un rucsac peste celălalt bot ar fi mai mare.

Mai trist, însă, e că s-a răspândit atât de mult cultura protestului ilegal și a luptei cu orice preț cu autoritatea, încât am uitat ceea ce Tolo numea, într-un text recent referitor la mase, “umanitate”. Umanitatea colectivă a zilei de azi se traduce prin copleșirea numerică a jandarmilor pentru a scăpa un bătăuș de încătușare și prin ignorarea totală a unui om întins sângerând la pământ.

Dar, în definitiv, fusese o luptă bărbătească. Mai mult, o luptă dreaptă, atâta vreme cât combatanții erau, amândoi, pensionari. Unul de peste 70 de ani, unul de puțin peste 40 de ani, e drept.

Acum mai bine de o săptămână, mulți, mult prea mulți își făcuseră un erou din Mălin Bot. Dar lucrurile au escaladat rapid. Violența verbală n-a mai fost suficientă, în doar o săptămână. Noul erou este Sandy Matei, Pumnul de Fier al rezistenței. În ritmul ăsta, el va fi detronat în curând de eroul cu rangă, apoi de cel cu briceag, cuțit, sabie și, spre finalul democrației românești, de cel cu pistol și mitralieră. Totul, în aplauzele călduroase și în uralele mulțimii fără chip și creier de pe Facebook, Twitter și Instagram. La mulți ani, România, urât ai mai îmbătrânit!