M-a tulburat foarte tare moartea lui Sergiu Nicolaescu. Nu pentru că aş fi fost vreun fan înfocat al maestrului, ci pentru că sînt un mare admirator al meu, persoană pe care o iubesc ca şi cum ar fi vorba de propria persoană, lucru care întîmplător e şi adevărat. M-a indispus pentru că am aflat că dintr-o greşeală stupidă, dintr-o neglijenţă sau o ambiţie puerilă, cum a fost ultima dorinţă a răposatului de a fi incinerat, poţi să strici o relaţie perfect valabilă cu Cel de sus, ca să nu mai zicem că ţi-ai dat foc definitiv la valiză în relaţia cu reprezentaţa Sa de aici, Biserica Ortodoxă Română.
Practic, nu mi-a fost niciodată mai frică să mor ca pînă acum. La naiba, dacă stau bine să mă gîndesc nici nu m-am gîndit vreodată pînă acum serios că aş putea să mor, cu atît mai puţin că aş putea să mor greşit. Pentru că, dacă există moduri greşite de a fi împachetat după moarte, sigur există şi moduri greşite de a muri, nu?
Ok, dacă mori obişnuit, ajungi în rai, în iad, sau pe insula aia mişto unde joacă table Ceauşescu, Elvis şi 2Pac, dar ce se întîmplă dacă mori greşit, într-un mod pe care Biserica Ortodoxă Română nu-l recunoaşte drept un mod creştineşte de a muri? Ce se întîmplă atunci? Eşti trimis să lucrezi într-un call-center pentru toată eternitatea? Un heruvim vine şi te roagă să-i predai insigna şi pistolul?
Şi dacă tot veni vorba, care sînt modurile corecte de a muri şi care sînt cele greşite? Înţeleg că e barbar să fii incinerat pentru că e mult mai reconfortant şi mai comod pentru toţi cei rămaşi în viaţă să ştie că eşti bine sub pămînt, cu o cîrtiţă care îţi sapă prin ficat, decît să-şi imagineze că vîntul ţi-a zburat cenuşa în decolteul unei jucătoare de volei din Suedia, sau că te odihneşti într-o bombonieră deasupra unui şemineu. Dar ce se întîmplă cu miile de nefericiţi care mor anual arşi în incendii? E creştineşte să mori aşa, sau practic sfidezi tot ce e sfînt prin aroganţa de a permite să fii carbonizat?
Ce se întîmplă cu sutele de mii de oameni care mor împrăştiaţi de mine anti-personal, grenade, obuze şi mortiere? Nu se ştie dacă pînă la ziua Judecăţii de Apoi or să reuşească să-şi adune toţi dinţii, ca să se prezinte în mod onorabil. Or să fie primiţi sau o să li se trîntească uşa în nas?
Ce se întîmplă dacă te calcă maşina, eşti decapitat, eşti sfîşiat în bucăţi de patru armăsari furioşi? Într-o singură zi am rămas fără trei sferturi din opţiunile pe care le aveam pentru a muri. Aproape că nici nu mă mai interesează ce fac cu restul vieţii, vreau să-mi planific atent moartea ca să nu supăr pe nimeni, vreau să mor legal şi în parametri regulamentari ca să primesc repartizare bună, pentru că asta contează, nu?
Acum cîţiva ani am avut neplăcerea să particip la o înmormîntare în timpul căreia preotul a repetat ostentativ, răţoindu-se la rude şi prieteni, faptul că răposatul a murit neîmpărtăşit, nespovedit şi fără nici o lumînare la căpătîi, lucru care-i diminuează drastic şansele de a face orice pe lumea cealaltă şi practic îl anulează întreaga viaţă de aici. A oftat, şi-a dat ochii peste cap, a luat banii şi a dispărut într-un jeep. Omul îndrăznise să facă infarct în autobuz, fără să anticipeze asta şi fără să anunţe pe nimeni în prealabil.
Plănuiţi-vă, deci, cu atenţie morţile, pînă nu e prea târziu. Spre deosebire de celelalte companii în care statul aruncă bani cu lopata, Biserica Ortodoxă e o organizaţie care nu glumeşte şi n-ar fi exclus ca în scurt timp să avem nevoie de autorizaţii, ca să putem muri cum trebuie.
Exclusiv online