Să ne promovăm valorile. Pînă atunci, un text despre Grigore Cartianu

Probabil vă întrebaţi, avînd un jurnalist ca Cartianu în ţară, de ce de la Jocurile Paralimpice nu ne-am întors cu o medalie şi la jurnalism. Da, rămîne o întrebare fără răspuns.

Cartianu, suflet păşunist, cu o oarecare candoare, crede că dacă pui suflet, mult suflet, greţos de mult, pînă la urmă iese bine, eşti bun, ai succes. Ei bine, nu. Iar dacă meseria ta nu e aia de faianţar, sudor sau vidanjor, în nici un caz.

Plin de talent literar ca Oltchim-ul de investitori, Grigore Cartianu vrea să atingă coarda sensibilă a cititorului, doar că nu pare mai mult decît un lucrător la drujbă care i-a luat cu forţa Stradivarius-ul lui Tomescu.

În mesajul de adio, Mădălina Manole spunea că nu se simte frumoasă. Cartianu ţine s-o contrazică: „Apropo: e plină lumea de Babe-Cloanţe, dar nici una nu se sinucide pentru că nu se simte frumoasă… Şi bine face, fiindcă graniţa dintre viaţă şi moarte nu e trasată de aspectul fizic“. Suflet poetic şi, pe alocuri, agramat, Cartianu îşi încheie analiza: „În loc de adio, o strofă pe care acum o fredonează şi îngerii: „Fată dragă, nu fi tristă, / Fiindcă e păcat, / Fără lacrimi nu există / Dor adevărat…Fată dragă, erai tristă…“. Grigore, dragă, dacă o calcă un buldozer pe Alina Plugaru şi vei fi impresionat, ce vei scrie că face amărîta printre îngeri? De ce, Grigore, cineva care moare trebuie să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut pe pămînt şi, o veşnicie, printre îngeri? Gîndeşte-te la chestia asta sau pune pe cineva de încredere! Şi-apoi, să ştii că nu pare c-ai deborda de sănătate mintală răspunzînd unei scrisori de adio.

Dar să fim mai convingători. Depăşim episodul cu tigroaica Mihaela şi, printr-un salt de felină, ajungem la articolul „Eu ţin cu ursul!“. Aici se aşază din nou la taste bestia lacrimogenă: „Animalul îşi făcea plimbarea obişnuită, în căutare de hrană, prin pădurile din afara satului – fără să-i fi atacat în prealabil pe localnici sau vitele acestora – cînd a căzut într-o capcană cumplită: un cleşte oţelit, cu dinţi infernali, care i-a prins una dintre labele din spate“. Las la o parte imginea cu ursul ieşit la plimbare, plimbarea obişnuită, şi urmele de labă scriitoricească de genul „dinţi infernali“ (plm, Gregoar, aşa sînt capcanele!), şi revin la dorinţa arzătoare a jurnalistului: „Ce mult mi-aş dori acum să prind peştişorul de aur. Nu pentru a-i face rău, ci pentru a-l ruga să-mi îndeplinească… nu, nu trei dorinţe, ci una singură“. De ce să-i faci rău? De ce crezi că cineva s-a gîndit că i-ai face rău peştişorului de aur? Şi de ce să nu-ţi îndeplinească trei dorinţe, dacă tot ai pus laba de scriitor pe el? Să ştii că nu-l doare pe peştişor. E fermecat. Şi hai să-ţi sugerez alte două dorinţe, că nu cred că te voi convinge că ursul acela care are o labă ruptă s-ar putea să moară în chinuri pe coclauri dacă nu-l găseşte cineva. Deci, a doua dorinţă: să vindece toţi copiii de cancer. Ce zici, nu merge? Stai, nu plînge.

Şi a treia: să-ţi dezvolte mai mult pasiunea de a citi articole decît pe aceea de a le scrie.

 

 

 

 

 

 

82 de vizualizări