Nu știu cine a fost stoicul ăla bolnav care a zis prima dată că importantă e călătoria, nu destinația, dar clar nu s-a plimbat vreodată cu minunatele noastre trenuri. Și probabil că nici nu l-a cunoscut pe ilustrul director al CFR Călători, domnul Traian Preoteasca, la al cărui salariu de 11 miuțe de euroi lunar se gândește orice călător care privește pe geam în timp ce trenul se târâie cu viteze amețitoare de sub 50 km la oră.
E ora 8 și pe peronul gării din Alba Iulia urmează să aterizeze racheta IRN 347, care vine tocmai de la Curtici. Mă rog, cred că vine de prin Viena, dar odată intrat în țară primește numele ăsta dacic, mult mai potrivit infrastructurii de la noi. Are puțină întârziere, ceea ce e absolut normal, doar circulase pe timp de noapte, când e frig și se contractă șinele. Pornim în viteză și până pe la Mediaș pare că recuperăm din întârziere. Ne mișcăm așa de repede că trenul se încinge ca un cuptor, de-mi pare rău că n-am luat niște aluat la mine. Aș fi putut coace niște pâini. Aerul condiționat există dar nu funcționează. Începe să se aglomereze și cam fiecare loc e ocupat. Stau în niște vagoane tip vagon, dar din-acelea moderne, cu doar cinci locuri, nu cu șase. Dar cu o singură priză și fără vreo masă pe care să pui un laptop. Frumos, modern, calitate! Controlori se plimbă prin vagoane încât nu poți să ieși pe hol mai mult de 10 minute fără să te ia în brațe și să se frece de tine, tandru, aproape cât să te picure cu puțină transpirație provocată de emoția îmbrățișării.
Întreb de vagon restaurant, în ideea că poate mi-aș lua o apă, ceva. Of, dar nu mai există așa ceva. Apă vrei, mă? De la Curtici la București nu-s decât 11 ore plus eventualele întârzieri. Dacă nu te poți abține din băut atâta vreme ești hașdoiohoolic, n-ai ce căuta pe tren!
Prin diversele stații încerc să ies la țigară, măcar din ușă, căci nu mai respectăm timpii de oprire, doar suntem în întârziere. Vagonul cel modern e dotat cu o ușă vintage, deci merge să o deschizi sau ții deschisă și în timp ce trenul se mișcă. La baie nu are rost să mergi, că ceva e stricat și s-a copt căcatul așa de tare, că vomiți instant și uiți de fumat.
Pe Valea Prahovei, după ture și ture date pe culoare, când până și lor li se lipiseră cămășile de piele, boactării și-au adus aminte că vagonul cel modern are geamuri care se deschid. În sfârșit, aer condiționat! Mă rog, tip anii 80, însă orice adiere de vânt pare o bucurie. Prin stațiuni trenul se mai golește și totul devine mai suportabil. După viteza melcului turbat dintre Sighișoara și Brașov, a melcului nervos de pe Valea Prahovei, sigur urmează să dăm viteză.
În Ploiești sunt pregătit să cobor la țigară, dar suntem în întârziere așa că cele două minute de staționare se fac 20 de secunde. Doamnele ajută! Măcar ajungem odată la București. Și dă-i viteză, cât să mai adunăm încă vreo 30 de minute întârziere, față de cele 40 pe care le aveam deja, căci eram deja în acele ore minunate în care șinele se dilată.
Cred că, per total, am slăbit măcar jumătate de kilogram, să-i dea Dumnezeu sănătate domnului director Preoteasa și, dacă se poate, să-i mai pună ceva la salariul ăla de 11 miuțe de euroi, că merită!