Da, am fost. Nu numai director de școală (cel mai falimentar director din istoria României), dar, dracu’ știe de ce, și vicepreședinte al USR, între ’95 și ’97. Dracu’, însă, știe el de ce: mă comportasem peste așteptări în celebra croazieră poetică de pe Mediterana, servisem obștea cu glorie, cinste și dîrzenie. La fel ca toți ceilalți colegi ai mei mai tineri sau mai purisani, atît poetic, cît și sexual, umoristic, aventuros, camaraderesc, vizionar, diplomatic și fără rău de mare. Sigur, există și o parte neplăcută a ecuației: din clipa în care Ulici mi-a propus-o, vechii mei amici de generație s-au supărat pe mine și m-au urecheat. Apoi m-au renegat. Nu-i bai. Vreo cinci ani mai tîrziu, beam din nou la aceeași masă.
Dar exact despre ei vreau să vorbesc, despre cei rămași în ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România). Planul lor a fost bun și avea toate șansele să izbutească. Din 1993 pînă în 1995, USR a coborît din faliment în faliment, din eșec în eșec, numai bună să depună bilanțul. În mod normal, tot patrimoniul urma să se întoarcă la stat, dacă nu ar fi existat un alt organism de gestiune (semi)colectivă a bunurilor. Probabil că așa urma să se întîmple dacă, repet, dar n-am încotro, marele maestru al combinațiilor, Ulici, n-ar fi acces la putere în absența oricărei alte voințe literare. Cine s-ar fi legat de picior cu un mort mai greu decît o ghiulea? Nimeni! Semnînd un contract cu o firmă israeliană de jocuri de noroc, fabulos pentru vremea aia, de 360.000 $ pe an, Ulici avea să obțină recunoașterea internațională de pe tot cuprinsul României. Odată cu asta, începea și războiul pe viață și pe moarte cu ASPRO. De multe ori a propus, prin consilii, să aleagă insurgenții: ori cu slănina-n pod, ori cu sufletu-n rai. Cei cărora le trecuse falimentul pe la nas (și care văzuseră închizîndu-se gazul, lumina și luminița de la capătul tunelului) aveau vîntu-n pupă. Poate că și eu aveam un șvung. Cînd se ia de brațetă cu resentimentul, răzbunarea e ca mierea. Acum, după douăzeci de ani, îmi pare bine că am fost „sentimental” și „non-violent”. Mi-am folosit cu succes puterea naivă de convingere și, doi ani de-a rîndul, totul a rămas în coadă de pește. Mai tîrziu, Mircea Nedelciu avea să moară în condiții cu adevărat dramatice, iar securea războiului a fost îngropată. În definitiv, se luptaseră doi oameni de o inteligență vitriolantă. Și așa avea să rămînă, îngropată, pînă cînd strănepoții ASPRO, acum oameni în floarea ofilită a vîrstei, vor fi uitat unde au fumat pipa păcii.
Cam așa s-a terminat și mandatul meu. În liniște. Doamna Magdalena Bedrosian (Cartea Românească) mă acuzase că am un salariu prea mare. M-am simțit, cum să vă spun, ultragiat, nefericit și pedepsit de astre. Așa că am hotărît să plec pîș-pîș. În primăvara lui ’97. Am participat cu entuziasm la ședințe, la colocvii, la adunări și dezbateri. Se făceau liste cu delegați, cu reprezentanți, cu draci, cu laci. Totul era gata. Alegerile acelui an puteau să înceapă.
La un moment dat, Ulici s-a întors din drum: „Iarule, te-am uitat, unde te-ai ascuns, nu ești pe listă!”. Am zîmbit mînzește. Eram, din nou, un om liber.