Ca într-un film prost de la apogeul carierei lui Gérard Depardieu, m-am proiectat ani la rînd într-un mic bistro din Paris, plin de fum, înconjurată de bătrînei care dansează la sentiment, la un concert Salvatore Adamo. Cînd mi-am dat seama că mi-e imposibil să îmi îndeplinesc visul pentru că fumatul în cîrciumi a fost interzis în Franţa, iar musiu Adamo nu mai e de mult un cîntăreţ care s-o facă pe lăutarul pe la mese, mi-am somat prietenul să mă surprindă cu un bilet la concertul din România.
Care a fost sîmbătă, 10 decembrie, la Sala Palatului, spre marea bucurie a adulţilor trecuţi de 60 de ani, care mai ies din casă doar ca să încaseze pensia. Cel de-al doilea concert al lui Salvatore Adamo în România (primul a fost în 1972) a început timid cu C’est ma vie, ca să continue furtunos cu aplauze şi două ore şi cincisprezece minute de muzică, fără pauză, care a uns pacemaker-urile spectatorilor. În sală am zărit mămăiţe care se legănau nostalgic, doamne la 40-50 de ani care îşi agitau mîinile în aer, italieni care se scobeau în dinţi, pe Radu Groza transpirînd ca Gabriel Cotabiţă şi cîţiva nepoţei care se chinuiau să facă poze. Ce mai, un succes total.
Cît despre Adamo, s-a agitat în aşa hal încît am crezut că cel de-al doilea bypass o să îl facă la Bucureşti. Staţi liniştiţi, alături de cei opt instrumentişti de pe scenă a cîntat şi hiturile şaizeciste Inch’Allah şi Tombe la neige, spre marele deliciu al doamnelor de modă veche din sală, care i-au adus flori în vreo şase rînduri. Concertul s-a încheiat cu un bis de 15 minute, în urma căruia am ieşit afară, să număr ambulanţele. Culmea, nu era nici una. Ce ţi-e şi cu bătrînii ăştia, leşină doar cînd văd carne.