În urmă cu zece ani plecam în Deltă, la Sfîntu Gheorghe, să dau premii de poezie unor autori sub 25 de ani. Firește, nu jurizam singur. Eram trei, eu, Tudorel Urian și organizatorul chermezei, Sorin Marin, de la „Anonimul“. Acu’ să nu vă așteptați să vă relatez farmecul plaurului și bîzîitul țînțarilor, ca Mălin Mușatescu, că nu mă pricep. Dar m-au vrăjit de prima munții de pește, localurile cu mese negeluite din sat și cantitățile astronomice de alcool. Mai întîi, cu sfială, apoi, cu îndrăzneală și, la sfîrșit, cu o sfîntă mare nerușinare, am destupat tot ce am prins pe mese și am băut cot la cot cu cei douăzeci de poeți famelici care, ca niște boboci tupeiști, s-au făcut muci.
S-au răspîndit care-ncotro, în miez de noapte, pe la căsuțele din sat, unde aveau dormitoarele. Drum lung, de vreo doi kilometri, departe de sediul principal, unde odihnea, în camere de lux, juriul. Cel mai ciupit era un poet lungan și pișpiriu care nu nimerea drumul, oricît s-ar fi străduit. L-am luat pe după umăr, dar a fost incapabil să-mi zică unde urma să-și odihnească oasele. Așa că, în disperare de cauză, l-am tîrît înapoi. Era întuneric, toată lumea trăsese pe dreapta. L-am urcat în camera mea și l-am pus pe pat. Apoi mi-am făcut culcuș pe două fotolii și, cu conștiința datoriei împlinite, am adormit și eu.
Dimineața, toată lumea era veselă. Pînă am apărut eu, ciufulit, cu codița poetică după mine. Juriul cel serios a căscat ochii mari, tînărul s-a bîlbîit foarte încurcat și a șters-o imediat, ca o domnișoară prinsă-n flagrant. Din clipa aia, prestigiul meu s-a dus pe apa Dunării. Eram din ăia!
