Cardul de sănătate, așa cum este el numit popular, a fost motivul de isterie al săptămânii treucte. Deși cardul se putea activa oricând până la 1 mai de către toți cei care-l primiseră, românul grijuliu cu sănătatea și medicamentele lui a așteptat să treacă vacanța de 1 mai ca să se repeadă la cabinetele medicilor de familie să-și activeze faimosul card. Pe 4 mai sistemul a funcționat cu sughițuri, iar pe 5 mai s-a blocat de-a dreptul, copleșit de numărul mare de cereri de activare. Ba au mai apărut și legende urbane despre carduri care au blocat bancomate, atunci când oamenii mai sărăcuți cu duhul ar fi vrut să scoată banii pe care, chipurile, Uniunea Europeană i-ar fi făcut cadou românilor cu ocazia lansării acestui card.
Dar ca să vedem de ce și cum a funcționat atât de prost operațiunea “Cardul”, n-ar strica să aruncăm o privire înapoi, la rădăcinile acestui proiect.
Pe 9 septembrie 2010, ministrul Sănătății de atunci, Cseke Attila, anunța că românii vor avea, începând cu 2011, un card de sănătate. Numai că anunțul acesta, făcut într-o emisiune TV, n-a ținut loc nici de proiect și nici de implementare. Așa că totul a trenat românește până prin 2012, când s-a finalizat și licitația și s-au stabilit termenii finali de derulare a proiectului. Sistemul a fost testat în județul Arad, testarea incluzând 16 medici care s-au oferit voluntari, iar de pe listele de pacienți ale fiecărui medic au fost incluși în programul de testare a funcționării cardului un număr de 20 de pacienți. Cum ar veni, un sistem proiectat să funcționeze pentru 15 milioane de asigurați a fost testat pe 320 de pacienți. Și a funcționat.
De fapt, sistemul a fost calibrat, de la bun început, să funcționeze pentru 15 milioane de asigurați și 50.000 de medici, dintre care 12.000 de medici de familie. Sistemul ar trebui să facă față unui număr de 15.000.000 de consultații pe an, 22.000.000 de tratamente/an, 3.500.000 de vaccinări, 20 de milioane de analize de laborator, 2.700.000 de vizite la domiciliu și 5.400.000 de internări în spitale anual. Făcând media, sistemul ar trebui să facă față fără să gâfâie unui număr de aproximativ 187.945 de solicitări zilnice. Ei bine, deși a funcționat impecabil în județul Arad, în faza de testare, sistemul s-a prăbușit pe 4 și 5 mai, când a avut de înfruntat undeva între 150.000 și 200.000 de accesări. Adică în marja proiectată.
Poate că am fi vorbit despre cardul de sănătate cu un an mai devreme dacă proiectul n-ar fi fost întârziat de contestația depusă în urma primei licitații de către una dintre firmele perdante, Ericsson Telecommunications România. De-abia în februarie 2012 s-a stabilit câștigătorul licitației, iar acesta n-a fost nici de data asta Ericsson Telecommunications. Proiectul a fost câștigat de către asocierea dintre Hewlett Packard România și Novensys, un integrator local de sisteme informatice produse de Microsoft, IBM și Oracle. Valoarea contractului, stabilită în urma licitației, a fost de 87.636.000,03 lei plus TVA, iar în momentul în care sistemul devenea obligatoriu, adică pe 1 mai 2015, sistemul ar fi trebuit să funcționeze impecabil. După cum s-a văzut, fără să fie bruscat grav, sistemul n-a funcționat, dând rateuri încă din prima zi de funcționare cu motoarele în plin. Că or fi fost serverele subdimensionate, că n-au funcționat conexiunile cum trebuie, că soft-ul are hibe, e greu de spus. Iar dacă mai așteptăm puțin, nici n-o să avem pe cine întreba, fiindcă una dintre firmele care a implementat proiectul e în insolvență. De la 220 de angajați și o cifră de afaceri cu bani publici de 40 de milioane de euro în 2012, Novensys, rebotezată Vertivi Management SRL, mai are astăzi 16 angajați și datorii neplătite de peste 110 milioane de lei. Pe ăștia în mod sigur nu-i mai poate trage nimeni la răspundere dacă sistemul va continua să dea rateuri.