Astea nu ar trebui să se numească amntiri, pentru că-s prea proaspete. În materie de memorialistică, cu cît sînt mai vechi, cu atît sînt mai bune. Cu cît sînt mai recente, naiba știe de ce, prind miros de dop sau de ulei. Nici nu știi dacă sînt memorii sau eseistică, pe gustul publicului. „Ai aflat ce a făcut X?” „Nu, ce?” „L-a durut măseaua. A fost la Mega. A visat frumos!” Dacă e așa, de ce mi-aș bate capul?
Dar ceea ce am văzut în tabăra de literatură (proaspăt inaugurată, prin efortul confraților Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman) de la Sângeorz mi-ar face plăcere să vă relatez și vouă. Cei doi scriitori s-au chitit să facă una nefăcută și au făcut-o. Măcar de-ar fi orice orășel al țării cu o rezidență, una mică, unde un artist (sau un pseudo-artist, că e lumea plină) să fie obligat să scrie și să vadă. Dacă nu de drag, atunci de rușine.
Sângeorzu’ ăsta a fost, pe vremuri, un paradis al burților și ficaților paradiți. Mărturile stă hotelul aproape părăsit, de 900 de locuri. Ați citit bine: un mic burg cu enșpe etaje. Unde nu ajungeai cu una, cu două. Îți trebuia pile, intervenții, rude îndepărtate să ajungi, cu trenul sau cu orice alt mijloc îndoielnic de locomoție, printre măguri. Am văzut deunăzi gara mică și părăsită. N-a mai trecut nici un tren de mai bine de trei ani. Nimeni nu mai e dispus să călătorească cu țugul, dar impiegatul de mișcare a rămas. Și barierele au rămas. Și semnele de averizare. Însă forfota vindecătoare de dinainte de ’89 s-a dus dracului. Deopotrivă cu populația, care hălăduiește, de vreo două decenii, prin Europa megieșă.
Cine vine aici trebuie să știe că încă mai curg, neștiute de nimeni și libere ca păsările cerului, nouă izvoare minerale, sărate sau leșioase, numai bune pentru dres, dimineața. Poveștile (că legende nu pot să le spun) zic că tratamentul implica adevărate excursii între izvoare și rații bine cîntărite. Și că era o luptă pe viață și pe moarte să ajungi aici, în creierul sau între creierii văii. Ca să nu credeți că spun minciuni, mărturisesc ca la interogator: am bătut Borcut (așa se numește apa, ca Borsec) dimineața, pe leșinătură, după o noapte bogată-n toată cele (mai ales bahice), iar organismul, sireacul, mi-a mulțumit cu bolboroseli. Am devenit fan. Cine se va duce vreodată să facă o afacere acolo se va umple de bani, numai PR să aibă. M-aș oferi eu, da-s cam leneș.
În schimb, n-am fost leneș cînd m-am reîntîlnit, după aproape 30 de ani, cu sculptorul, pictorul, zurliul și muzeograful Max Dumitraș. Ăla a fost șpilul. Parcă nu ne văzusem de ieri. Între timp, el a clădit, cu peripeții, un muzeu de artă modernă comparată. Muzeul arată pe dinafată ca o casă cuminte și albastră. În schimb, pe dinăuntru, e de două ori mai mare. Urci și cobori, te învîrți și te miri și pare că nu se mai termină. Iar melcul tălăngilor mute și vorbitoare, care stă pitit într-un colț îți ghicește viitoarul. Cum? Treceți pe acolo și veți ști dacă inima vioastră cîntă sau doar tace.