Mai este puțin și se vor împlini șapte ani de când, în 2014, a fost lansat programul „România lucrului bine făcut“. Fața candidatului, la vremea aceea, Klaus Iohannis se lăfăia deja pe sute de panouri și mash-uri, lângă această promisiune, a României lucrului bine făcut, în momentul în care prezidențiabilul din Sibiu încerca să și explice ce înseamnă, mai în amănunt, această Românie. Iar programul, electoral cum era el, începea destul de bine: „ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT este societatea în care sursele concordiei oferă energie pentru progres și în care ierarhia de valori este clar stabilită“. După șapte ani de când au fost scrise aceste înălțătoare rânduri, concordia promisă de președinte este mereu săpată la temelie chiar de către domnia-sa. Ierarhia de valori nu doar că nu este bine stabilită, dar a fost deja atât de răsturnată încât România prezidențială, educată, este reprezentată de oameni care nu și-au luat bacalaureatul nici la 40 de ani. Valoarea cadrelor de partid ajunse în cele mai înalte funcții din stat nu doar că nu se ridică la nivelul unei ierarhii bine stabilite, ci uneori nici măcar nu se ridică, dacă este să o privim doar pe Raluca Turcan.
România aia a lucrului bine făcut
ar fi arătat cât de cât bine dacă președintele chemat să o pună în practică ar fi respectat măcar o mică parte din propriul său program.
„Modelul pe care vi-l propun este al unui președinte care să fie un factor de echilibru, să acționeze ca mediator și integrator […] Președintele nu va fi nici jucător, nici simplu spectator. […] România trebuie să aibă un președinte cu adevărat echilibrat și echidistant în raport cu jocul politic al partidelor. Șeful statului are obligația constituțională și morală de a trata toate forțele politice cu aceeași măsură și conform acelorași reguli.“
Era 2014, alegeri parlamentare urmau să aibă loc de-abia după doi ani, în 2016. Candidatul Iohannis știa că, dacă este să câștige alegerile, atunci va trebui să conviețuiască timp de doi ani cu un guvern condus de reprezentantul majorității parlamentare. Iar majoritatea parlamentară a momentului includea, inevitabil, Partidul Social Democrat.
A fost președintele Iohannis echilibrat și echidistant în raport cu jocul politic al partidelor? A tratat el toate forțele politice cu aceeași măsură și conform acelorași reguli? Nici pe departe și aproape că nici măcar o singură clipă.
2015 a fost anul în care echilibratul și echidistantul, nici jucătorul, dar nici spectatorul a făcut tot ce i-a stat în puteri să pună la pământ Guvernul Ponta. Pe 5 iunie 2015, când DNA a anunțat începerea urmăririi penale împotriva lui Victor Ponta, președintele Iohannis a ieșit public și a cerut demisia premierului. Pe 30 iunie, Klaus Iohannis a cerut iar demisia premierului, tot din cauza unui dosar de la DNA. Dosarele nici măcar nu fuseseră trimise către instanțe, dar președintele cerea demisia prim-ministrului, spunând că dacă este nevinovat nu este o problemă, dar nu mai poate ocupa funcția de premier atâta vreme cât este cercetat.
Tatăl României lucrului bine făcut, cel care promisese echidistanță, echilibru, respectarea și apărarea statului de drept, își începea deja derapajele autocrate, confundând cercetarea cu condamnarea și echilibrul cu partizanatul.
În noiembrie, când, în cele din urmă, Victor Ponta și-a dat demisia ca urmare a accidentului de la Colectiv, pentru a nu târî România într-o posibilă baie de sânge, echilibratul, echidistantul președinte a răbufnit triumfător: „A fost nevoie să moară oameni pentru ca guvernul să demisioneze…“.
A fost un moment de bucurie prematură. Partidul prezidențial a pierdut din nou alegerile, în 2016, iar Klaus al lucrului bine făcut s-a văzut nevoit să conviețuiască iar, minimum trei ani, cu un prim-ministru PSD. N-a conviețuit. Fiecare săptămână a perioadei 2016-2019 a fost o săptămână în care, râzând larg și strâmb în fața Constituției, Klaus Iohannis nu a avut decât un scop: să înlăture un guvern rezultat în urma unor alegeri.
„Mai presus decât orice, președintele trebuie
să fie el însuși un model de onestitate, de echilibru, de bună-credință, prin tot ceea ce face și spune. Nu poți să ceri unei societăți o anumită ierarhie de valori dacă tu, prin conduita ta, prin oamenii care te înconjoară și pe care îi numești în funcții publice, încurajezi non-valoarea, clientelismul, deturnarea banilor publici, afectarea concurenței și, implicit, descurajarea profesioniștilor, a inițiativei, a proiectelor de viitor.“
Este una dintre marile promisiuni din 2014, promisiune care ar fi trebuit să devină literă de lege în primul și mai ales în cel de-al doilea mandat prezidențial.
Doar că președintele a uitat din prima zi a mandatului său, ba chiar dinainte, din campania electorală, povestea cu modelul de onestitate. Cele șase case, niciodată explicate coerent prin venituri declarate către stat, niciodată justificate ca avere, sunt dovada clară că onestitatea fusese deja eliminată din lista calităților viitorului președinte.
Oamenii cu care s-a înconjurat președintele în cei șapte ani de mandate de până acum? Fidelii săi? Alina Gorghiu, Dan Mihalache, Mădălina Dobrovolschi, Rareș Bogdan, Raluca Turcan, Florin Cîțu și grămezi de mulți alții, la fel de non-valoroși, la fel de goi de conținut, la fel de clientelari. Pe unii i-a adus în prim-plan din primele momente ale mandatului său, pe alții i-a scos din pălărie pe parcurs. O țară a lucrului bine făcut? Poate doar în imaginația bogată a unui om complet rupt de realitate.
Au trecut șapte ani de la lansarea României
lucrului bine făcut, iar lucrurile sunt departe de a fi bine făcute. După șapte ani în care i-a acuzat mereu pe „ceilalți“ de apartenență la neamul penalilor, președintele bine făcut a ajuns să susțină în funcție un prim-ministru condamnat la închisoare, lucru pe care îl considera drept inacceptabil în 2014. Dar se mai schimbă oamenii, se mai schimbă promisiunile și proiectele. După șapte ani, Klaus Iohannis nu doar că a ratat toate marile obiective ale mandatelor sale, dar a adus Guvernul României acolo unde nu mai fusese niciodată. Căci niciodată, dar niciodată un penal dovedit nu a ajuns ministru, în ultimii treizei de ani. Cu atât mai puțin prim-ministru. Altădată, președintele reacționa la cea mai mică suspiciune de penalitate. Astăzi, de când a izbucnit scandalul dosarului lui Cîțu, președintele tace. E președintele lucrului bine tăcut. Pe care, duce sau nu șapte-opt beri, l-a mai și băut.