Prin 1958, în Los Angeles, se deschidea unul dintre primele centre de reabilitare a dependenților de droguri din America. Charles „Chuck“ Dederick, un fost alcoolic absolvent de AA de doi ani, crease, după un model pur personal, un centru de dezintoxicare revoluționar: consumatorii de narcotice grele, gen heroină, își rezolvau problemele în grup, controlîndu-se unii pe alții, verificînd să rămînă sobri. Tratamentul neconvențional care-i ajuta să nu calce strîmb presupunea participarea la The Game, Jocul, lungi sesiuni de discuții în contradictoriu în care resentimentele și frustrările sevrajului erau eliberate prin dialog, în confruntări verbale superagresive. Puteai să spui orice oricui, cu condiția să nu ameninți și să nu uzezi de violență fizică. Și, culmea, chestia asta dădea rezultate, oamenii renunțînd complet la stupefiante. Pentru că nu știau cum să-i zică, din amestecarea cuvintelor seminar, simpozion și anonim, a apărut Synanon.
Inițial, 60 de pacienți se consultau între ei, gratuit, dar de undeva trebuia să vină banii pentru mese și servicii, pentru chiria și întreținerea clădirii de pe plaja Santa Monica. Soluția a fost simplă: solicitarea de donații, obținute cu miloaga de la companiile care ajutau din filantropie, neputînd să-i refuze pe niște dependenți care încearcă să scape de adicție. Din asociație non-profit, de binefacere, Synanon devenea, în cîțiva ani, folosind și forța de muncă voluntară a membrilor, o mare afacere mascată sub un ONG, cu toate beneficiile pe care le aduce scutirea de taxe. O corporație care deținea benzinării, apartamente, ferme, camioane, flotă, avioane, fără să plătească un cent statului.
În 1965, filmul despre comunitate, în care charismaticul lider Chuck era vedetă, populariza în masă conceptul și centre Synanon se deschideau și în alte orașe. Formula – o analiză psihiatrică în masă, o terapie de grup în care se crea o conexiune puternică cu ceilalți, cea mai tare chestie de la Freud pînă atunci – avea succes și la persoane cu alt gen de probleme (depresie, singurătate, inadaptare). De la reabilitarea unor cetățeni pierduți pentru societate se trecuse la un experiment social complex – copii crescuți la comun, educație parentală de grup, ca într-o mare familie. Oamenii s-au alăturat pentru un sentiment de apartenență la ceva profund, pentru o camaraderie de club în care se comunică liber, sincer. În contextul perioadei anilor ’60, în care înflorea cultura hippie, se crease o altă mișcare socială convinsă că poate schimba lumea. Membrii donau totul – moșteniri, afaceri, proprietăți, economii – acestui kibbutz spiritual care promitea o viață fericită alături de ceilalți. Ca în sloganul Nokia, Synanon conecta oameni.
Zece ani mai tîrziu, în 1968, Synanon nu mai era despre dependenții de droguri clasice, care începeau să fie neglijați, ci despre lifestyle-rii care-l priveau pe Chuck ca pe un zeu. Și, dacă zeul s-a lăsat de fumat cele trei pachete de țigări pe zi, s-au lăsat toți. Noua versiune a Jocului, The Trip, inspirată, pare-se, de o experiență cu LSD a lui Chuck, a dus terapia și mai departe: trei zile de confesiuni continue, fără mîncare sau somn, ca o hipnoză în grup de săpat după sine în cele mai ascunse cotloane ale personalității. În starea de oboseală extremă ca un fel de high în care se afla fiecare individ, puteai să-l faci să creadă orice, este auzit Chuck spunînd. E primul semn că ceva era putred în Synanon.
Lucrurile au luat-o razna cînd unii membri au început să se tundă zero și toți au fost forțați să se despartă de păr. Toți, bărbați, femei, copii. În marea lui înțelepciune, El Lider Maximo decide apoi că după renunțarea la droguri, alcool, țigări și păr, pentru o viață sănătoasă, trebuie să scapi și de grăsimea corporală, așa că s-a declarat Jihad și kilogramelor în plus, fiecare individ fiind cîntărit și supus la exerciții fizice extenuante. Imensul ego al lui Chuck, alimentat continuu de obedienții din anturaj, se revărsa și pe unde radio, în rețeaua celor 14 situri Synanon din toată țara, pentru peste două mii de ascultători care auzeau continuu ideile prețioase ale mesajelor Marelui Șef.
În 1974, Synanon era deja biserică, ca să evite complet taxele. Patriarhul rupe regulile și permite corecțiile fizice, mai întîi copiilor mai năzdrăvani care nu respectă regulile, pedepsiți, prin încartiruirea într-o mică cazarmă, cu un program dur, cazon. În scurt timp, tinerii organizați în trupe paramilitare cu toleranță zero față de intruși se iau de orice vecin sau trecător prin proprietate, considerîndu-l inamic. Apoi, într-un moment de iluminare, Mesia hotărăște că nu mai trebuie să ai copii: bărbații vor fi sterilizați, iar femeile deja însărcinate, chiuretate. Depersonalizarea ajunsese în faze aberante, dar încă mai era loc pentru nebunie: după moartea soției, Zeul Synanon selectează altă nevastă și decretează că relațiile de căsătorie sînt depășite și etapa lor s-a încheiat, fiecare trebuind să-și găsească obligatoriu un alt partener. Paranoia în grup ajunsese la apogeu. Pînă unde mai putea merge Chuck cu toți adepții după el?
Prin interviuri cu foști membri, printre care și fiica guru-lui, poze și filmări de epocă din arhiva audio-foto-video a organizației, The Synanon Fix arată cum se poate degrada în timp viața într-o comunitate, din vina fondatorului, un manipulator instabil care are puterea absolută și conduce despotic, luînd decizii iraționale după bunul său plac, pe principiul „Eu v-am făcut, eu vă omor“. O parte a fanilor lui au părăsit, treptat, Synanon, dar mulți au rămas, inexplicabil, pînă la sfîrșit, îndurînd umilirea și privațiunile. Deși dramatică prin suferință, soarta lor a fost, totuși, mai puțin tragică, comparativ cu cea a altor culturi/secte încheiate cu ceremonia sinuciderii în grup.
The Synanon Fix, 2024-, documentarul fiasco-ului unei mișcări idealiste, creat de Rory Kennedy și Mark Bailey, patru episoade de 60-61 de minute, difuzat de HBO.