Mihai Viteazul
– I-am bătut pe turci! Să bem, deci, boierii mei!
– Măria Ta…
– Ce e, boier Giani Buzescu?
– Nu vreau să fiu eu tipul ăla, dar… sigur i-am bătut?
– Ce vorbe-s astea? I-am bătut, cum să nu? N-ai văzut că au luat-o la fugă?
– Păi, da. Pe urmele noastre.
În discuție interveni și paharnicul Calomfir, care era mai slugarnic de felul lui și-i ținea mereu partea lui Vodă.
– Da, Giani, dar noi am fugit mai repede decât ei, deci tehnic i-am bătut. Dacă acum eram la Olimpiadă la proba de ștafetă, luam aurul sau, hai, argintul, că mai sunt și jamaicanii.
– Nu, nu, interveni Vodă. I-am bătut pe turci legitim, pe câmpul de luptă.
– Și atunci de ce noi ne-am retras și ei au venit să ne urmărească?
– Pentru că turcii, învinși, au preferat să înainteze mișelește.
– OK, Măria Ta, eu nu mai înțeleg nimic. Aș prefera să nu mai joc jocul ăsta, că deja mă doare capul.
– Mai bucură-te și tu, boier Giani Buzescu! Nu mai sta așa încruntat. Prea ești pesimist.
– Nu sunt pesimist, dar mi se pare clar că turcii ne-au bătut pe noi și nu invers.
– Asta e părerea ta.
– Atunci de ce naiba am fugit de pe câmpul de luptă, cu turcii după noi? Nu pot să-mi scot din cap imaginea asta. Noi fugeam și țipam ca apucații și Măria Ta care strigai că ești prea tânăr ca să mori și că n-ai văzut Viena și nici n-ai mâncat niciodată pizza, despre care ai auzit atâtea de la generalul Basta.
– Am zis eu așa ceva?
– Cred că am auzit destul de clar cuvântul pizza.
– Of, văd că te tot legi de treaba cu fuga. Știi care a fost adevărul?
– Că turcii ne-au învins?
– Nu. Adevărul e că n-am vrut să-i bat rău de tot. Mi-e că dacă intram prea tare-n turci nu mai rămânea nimic din ei și era nasol. Au și ei familii, prieteni. Îți dai seama cum s-ar fi uitat la mine? De ce să-mi fac aiurea dușmani? Nu mai bine stau în banca mea?
– Nu cred că așa funcționează războiul.
– Ba îți zic eu că așa funcționează. Crede-mă, știu ce spun, am făcut și master la Colegiul Național de Apărare. Hai mai bine să bem și ne veselim că i-am învins pe turci.
– OK, mă dau bătut. Fie, i-am învins.
– Mă bucur că te-am convins prin forța argumentelor. Așa face un adevărat lider.
– Nu m-ai convins. Am obosit doar.
– Pentru că ai avut argumente slabe, interveni paharnicul Calomfir.
– N-am avut argumente slabe. Am avut bunul-simț de partea mea, dar n-are cine să asculte și să priceapă ce zic. Știți ce? Îmi bag picioarele-n campania asta antiotomană și plec la polonezi, care-or fi ei cum sunt, dar măcar nu încearcă să mă prostească pe față.
Probabil că vorbele lui Giani Buzescu au atins un punct sensibil, pentru că în sala de petreceri a palatului voievodal din Târgoviște se făcu liniște dintr-odată și Vodă căzu pe gânduri ca Sinan Pașa de pe cal.
– Uite ce e, îl luă deoparte Mihai Viteazul pe boier, șoptindu-i la ureche următoarele vorbe: Eu știu că ai dreptate și toată lumea știe că ai dreptate, chiar și paharnicul Calomfir, că doar nu suntem bătuți în cap. Știm că ne-au bătut turcii de ne-au uscat, dar ai și tu puțină răbdare până-l îmbătăm pe tipul ăla de colo.
Mihai îi arătă boierului un bărbat de vârstă mijlocie, la costum, tuns regulamentar și cu niște ochelari imenși, care-l făceau să arate ca un broscoi. Avea cămașa scoasă din pantaloni și vreo doi nasturi descheiați la gât.
– Cine e? întrebă Giani Buzescu.
– E domnul Mihalcea, de istorie.
– Cine?
– E un profesor de istorie care-a venit din viitor ca să facă cercetare de teren. Lucrează la un manual de clasa a șaptea.
– Uau!
– Vrem să-l îmbătăm și să-l convingem că i-am bătut pe turci. Te rog, nu te mai băga aiurea dacă nu știi.
– Am înțeles.
– Hai, ia și tu un pahar și bea, dar nu chiui prea tare, că ne-aud turcii și vin iar peste noi.