Crimă și pedeapsă
Cică era Dostoievski la școală, prin clasa a șaptea, super-cătrănit în ultima bancă din cauză că pierduse toți banii la ruletă, dar tot pus pe șotii, că, deh, așa e firea omului creativ.
Avea oră cu domnul Matei, de biologie, care la origine era român și emigrase în imperiul țarist doar ca să facă povestea asta mai familiară cititorului de la noi.
– Copii, o să vă arăt cum funcționează organismul uman și animal în general. Pregătiți-vă pentru cea mai fascinantă lecție pe care o veți primi vreodată. Tot ce vă prezint eu acum infirmă clar creaționismul și ce alte chestii ne învață Biblia. Dacă m-ar vedea Patriarhul Alexei, m-ar fierbe de viu în samovarul de ceai.
– Dom’ profesor, adică sunteți ateu? întrebă Dostoievski din ultima bancă.
– Da, așa s-ar zice. De ce?
– Voiam doar să verific.
– Adică vrei tu să mă verifici pe mine? Cum vine asta?
– Nu, nu, voiam să văd dacă am înțeles corect.
– Hai, nu fi obraznic acum, ridică tonul domnul Matei, care știa cum să se poarte cu elevii neastâmpărați, pentru că predase și la Școala nr. 7 din Buzău.
– Dar v-am pus o simplă întrebare.
– Aici eu pun întrebările.
– Și noi nu?
– Nu. Poate doar atunci când vă întreb eu.
– Spune cine?
– Regulamentul școlar, dacă vrei să știi.
– Dom’ profesor, cu tot respectul, dar chiar dumneavoastră ați spus că sunteți ateu.
– Așa, și?
– Păi, dacă sunteți ateu, atunci Dumnezeu nu există.
– Nu există, cum să existe?
– Și dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis. Eu așa mă gândesc.
– De unde până unde?
– Pentru că singurul temei al legii morale erau legea divină și Judecata de Apoi. Dar dacă nu te mai judecă nimeni după moarte, atunci poți să faci orice, e ca și cum am da lucrare, da’ nu e nimeni să o corecteze pe urmă, deci poți să scrii orice prostii, că tot nu rămâi corigent.
– Vezi că poate te las eu corigent pe tine chiar acum.
– Da’ ce-am făcut?
– Ia mai bine du-te tu și udă buretele tocmai în Siberia.
– Dar nu puteți să faceți asta.
– Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis.
Chiar atunci intră în clasă Patriahul Alexei, care era în inspecție și voia să audă ce-i cu zarva aia de la a VII-a B, unde era în program oră de biologie.
– Ce? A zis cineva că Dumnezeu nu există? întrebă Patriarhul, care auzise el ceva-ceva.
– Am zis că dacă Dumnezeu nu există. Deci dacă, încercă să explice profesorul.
– Minte, Sfinția Ta! E ateu-ateu, fierbe-l în samovarul cu ceai!
– Ce? Cine ar face asta? se miră Patriarhul. Domnule Matei, treci imediat în Siberia.
– Dar el a insistat că Dumnezeu nu există și că de-aia totul e permis și are voie să fie obraznic, explică profesorul.
– Nu mă interesează! Treceți amândoi în Siberia! Hai, repejor!
Dostoievski și domnul Matei, de biologie, au ajuns în Siberia, într-o tabără de muncă forțată. Dostoievski lucra toată ziua la matematică, făcea exerciții și probleme din culegerea de Niță și Năstăsescu, în timp ce domnul Matei tăia lemne dintr-o pădure și încerca să-l convingă pe starostele mănăstirii din zonă că s-a dat pe calea cea bună și că acum crede în Dumnezeu, doar că starostele nu era credul și știa că asta e doar o stratagemă a domnului Matei ca să scape de pușcărie.
Mă rog, de-atunci a trecut mult timp și toți oamenii care erau în viață pe vremea aia acum sunt morți de mult. Până la urmă au murit și domnul Matei și starostele, iar starostele s-a simțit foarte penibil când s-a întâlnit cu domnul Matei în Rai, de unde se vede că profu’ chiar devenise credincios, nu era vrăjeală.
Tudor Arghezi
– Probabil că vă întrebați de ce v-am adunat aici, la masă.
– Tată, ne cam dăm seama.
– Da, nu vreau să-ți stricăm surpriza, dar e destul de clar care-i faza. Ești mega-bătrân și simți că urmează să mori. Zi că nu-i așa!
– Nu sunt mega-bătrân. Am 80 de ani.
– Da, dar ești poet. În ani de oameni, asta înseamnă, gen, 230 de ani. Nici nu știu cum ai ajuns până la vârsta asta.
– Bine, Mitzura, fie. Sunt mega-bătrân, dacă îți place ție să spui așa. Dar luați și mâncați, vă rog, se răcesc chiftelele. Hai, Baruțu, ia și cu sos.
– Păi, te așteptam pe tine să termini ce-ai de zis.
– Ei, eu vorbesc mult, doar mă știți, sunt poet. Până termin eu de vorbit, muriți voi de foame. Mitzura, încep cu tine. Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte decât un nume adunat pe o carte.
– Oau, tată, mulțumesc! Întotdeauna mi-am dorit un nume adunat pe-o carte.
– Of, nu știu de la cine ai moștenit umorul ăsta contondent. Cred că semeni cu maică-ta.
– Și pentru mine ce ai, tată? Ceva la fel de valoros, ironic vorbind?
– Baruțule, mă bucur că întrebi. Cartea mea-i, fiule, o treaptă, așeaz-o cu credință căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
– OK, m-am lămurit. O să mai iau niște chiftele, ca să nu zic că am venit degeaba.
– Mitzura, tu ce zici?
– Zic că ar trebui să ne lași niște bani. Și proprietăți. Hai să vorbim despre proprietăți. N-ai, gen, o casă la Bușteni?
– Copii, dar cartea e mult mai valoroasă.
– De ce, tată, de ce?
– Păi, din bube, mucegaiuri și noroi iscat-am frumuseți și prețuri noi.
– Te rog, fără bube și mucegaiuri la masă.
– Tată, noi mâncăm, ce naiba!