Matei nu căuta necazuri. Necazurile îl căutau pe el. Era cel mai leneș detectiv din oraș, dar nu știu cum se face că reușea să rezolve fiecare caz. Cinic, retras și fără motivație, Matei urmărea cu tenacitate un singur lucru: să fie lăsat în pace. Uneori, câte un client îi trecea pragul și-i propunea un caz: „Mi-a dispărut câinele de acasă“. Sau: „Cred că mă înșală pisica cu alt stăpân“. Sau: „Soțul a plecat ieri după pâine și nu s-a mai întors. Ce să fac? Chiar aveam nevoie de pâinea aia“.
Tuturor, Matei le răspundea la fel: Doamnă, n-am de unde să știu unde-a dispărut, nu sunt Mafalda. Dacă aș ști, v-aș spune, vă dați seama, dar dacă nu știu, doar n-o să vă mint doar ca să nu tac din gură. Ce vreți să fac, să-ntreb acum în stânga și-n dreapta unde s-a dus? E ca și cum ai căuta acul în carul cu fân. Am mai făcut o dată asta și-am avut probleme cu proprietarul carului. Spunea că orice ac care s-a pierdut în fânul lui îi aparține acum.
La fel s-a întâmplat și ieri. O femeie fatală i-a trecut pragul, unduindu-și coapsele în catrința neagră cu motive florale de prin părțile Bucovinei. Prin fumul gros din birou i se zăreau ochii negri și aprigi, încadrați de o basma tradițională moldovenească.
–Ați greșit biroul. Tezaur folcloric se filmează în clădirea de vizavi, i-a spus Matei, aprinzându-și o țigară de foi.
–Ba n-am greșit nimic. Ajută-mă, dorobanțule!
–Nu sunt dorobanț.
–Jandarm?
–Sunt detectiv particular. Care e problema? Și spune mai repede, că timpul meu e foarte prețios. Aici nu suntem la Hanul Ancuței, să facem introduceri kilometrice, doamnă…
–Lipan. Vitoria Lipan.
–Hmmm. Cred că știu de ce ați venit la mine.
–Uau! Sunt impresionată. Ce intuiție!
–Dar nu știu dacă pot să vă ajut.
–Cum așa?
–Stimată doamnă, o literă e foarte greu de găsit. Mai ales în ziua de azi, când toată lumea mănâncă litere. Și nu doar litere, uneori cuvinte întregi.
–Stai, ce?
–Nu vreți să vă găsesc litera „c“ din nume? Ca să vă cheme Victoria, cum e normal. Credeam că de-aia ați venit.
–Nu. Și te rog să nu te atingi de numele meu, că te pălesc. Am mai pălit oameni. Vreau să-l găsești pe bărbatu-meu, Nechifor Lipan, care a plecat cu oile și nu s-a mai întors.
–Unde a plecat?
–Habar n-am, la șes. De unde să știu? Nu l-am întrebat, ca să nu par cicălitoare. Nu vreau să aibă impresia că-l controlez, știi ce zic?
–Deci la șes? Asta e tot?
–La șes, la deal, nu știu. Nu sunt carte de geografie.
–Doamnă, ăsta e caz greu.
–Normal că e greu. Dacă era ușor, îl rezolvam singură.
–Vă spun sincer, dacă nu-mi ziceți unde e, eu nu pot să vă ajut.
–Dar du-te, întreabă, interesează-te, că de-aia ești detectiv. Cercetează, omule!
–Doamnă, îmi pare rău, nu pot să vă ajut. Nu știu unde e bărbatul dumneavoastră.
–Și nici ce s-a întâmplat cu el nu știi?
–Nici să mă picați cu ceară.
–OK, OK. Atunci te mai rog ceva.
–Spuneți, vă ascult.
–Ia formulează tu două propoziții care să ilustreze polisemia cuvântului „vatră“.
–Ce?!
–N-auzi? Ești surd?Ilustrează polisemia cuvântului „vatră“!
–Nu-nțeleg. Ce vreți de la mine?
Dintr-dată, Vitoria Lipan își smulse basmaua de pe cap și eliberă de sub ea pletele crețe și vopsite ale unei femei de 50 de ani. Matei o recunoscu imediat. Era doamna Mihalcea, de română.
–A fost o simulare pentru Bac și tu ai picat, spuse profesoarea, scoțându-și din geantă ochelarii de citit, ca să-i treacă nota. Treci la locul tău și pune mâna pe carte, nu mai rupe tik tok-ul.