– Aoleu, da’ cine v-a lucrat aici?
– De ce?
– Păi, n-a făcut deloc treabă bună. Zidul ăsta e ca vai de el, câinii când îl văd la el se reped, și latră a pustiu și urlă a morțiu.
– Ce?
– E o expresie pe care-o folosim noi, meșterii.
– Ah, înțeleg.
– Oricum, n-a fost meseriaș bun ăla care v-a lucrat aici. A făcut treaba de mântuială, pun pariu că nici măcar nu și-a zidit o rudă la temelie. Să știți că eu, când mă apuc de o lucrare, îmi dau interesul. Oricât de mică ar fi lucrarea, eu barem o verișoară de gradul doi tot zidesc.
– Stai, ce? Adică o omori?
– Tehnic, n-o omor eu. Moare singură, din cauza lipsei de aer și-a presiunii pe care-o exercită zidul. Eu doar pun cărămizile peste ea și torn betonul. Sunt zidar de meserie, nu călău.
– Și Poliția nu zice nimic?
– N-au ce să-mi facă. Sunt zidarul perfect. Nu rămâne pe dinafară nici un vârf de unghie. N-au cum să găsească cadavrul.
– Uau.
– Nu vă mai mirați așa, doamnă Cornelia. La fel o să fac și acum, ca să vă termin bucătăria de vară.
– O să zidești pe cineva?
– O rudă de sânge.
– Dar văd că ai venit singur la lucrare.
– A, nu, credeți-mă, sunt super-pregătit.
– Sunteți?
– Nu știu dacă v-au zis vreodată părinții, dar străbunicii noștri erau frați buni.