Se zice că era odată un robot, care trăia cu familia lui de cyborgi într-o casă modestă. Doar că acest robot nu era în trecut, așa cum ar putea sugera timpul verbal la care am apelat, doar că așa se obișnuiește atunci când vrei să spui o poveste. Acest robot era în viitor, de fapt. Cum ar veni, el o să fie, însă era ciudat să-ncep povestea cu „se zice că o să fie odată un robot…“. Mă rog, astea sunt detalii.
Acest robot se-ntoarce într-o zi acasă de la bucătăria unde lucra ca robot de bucătărie și își găsește soția plângând și văicărindu-se. Ți se ridicau cablurile pe tine, așa de tare se jelea femeia robot.
– Ce se-ntâmplă aici? întrebă, cerebral, eroul nostru.
– Cum ce se-ntâmplă? Tu nu vezi că moare copilul?
– Cum să moară?
– Așa bine. Bietul de el doarme chiar lângă sobă, iar pe sobă e drobul de sare, care poate oricând să cadă pe el și să-l strivească. Uite și tu, abia se mai ține acolo sus, pe sobă. Dacă vine un cutremur de magnitudinea 8 pe scara Richter, drobul o să cadă și-o să ne omoare copilul, lumina circuitelor noastre cu senzori optici.
Atunci, robotul își puse mâinile-n cap și plecă de-acasă, că atâta prostie nu mai văzuse. Adică, să fim serioși, de ce tu, ca robot, ai instala în casă o sobă pe lemne? Nu e ca și cum ai avea nevoie să-ți reglezi temperatura corpului, ca mamiferele cu sânge cald.