Ce-ar mai fi putut scrie Franzen, fără să se repete, după Corecții și Libertate? Acest Dickens american al secolului 21, cu formidabila lui inventivitate și cu o putere de observație de-a dreptul fabuloasă, te ia pe nepregătite cu fiecare nou roman al său. Îl recunoști și totuși e altfel, sclipitor altfel, încît nu-ți rămîne decît să-l citești cu o înnoită uimire.
Acest mare cronicar al Americii și observator al metamorfozelor spiritului american, de care Franzen se simte profund atașat, ceea ce însă nu-l face să-l cerceteze cu îngăduință, ci cu o casantă ironie, cercetează în Puritate schimbările tot mai greu de înțeles prin care trece faimosul jurnalism american de investigație. Și asta pornind, la fel ca Dickens, de la personaje aparent insignifiante. De această dată, Franzen pune lupa pe ciudați de toate vîrstele, dintre care unii par sau sînt săriți de pe fix, și pe inocenți ce nu-și găsesc locul printre persoanele respectabile și așezate din jurul lor.
Așa că, spre deosebire de lentul demaraj din Libertate, acum lucrurile se mișcă repede, încît firele poveștilor din roman se înnoadă încă din primele pagini. Afli către cine duc, iar Franzen se pricepe să-ți stîrnească curiozitatea asupra personajelor care urmează să intre în scenă. Acestea sînt mai întîi niște nume despre care se vorbește și care apoi intervin misterios de la distanță, prin intermediul cuiva, un mesager excentric, făcător de bine. Sau, mă rog, așa ai zice!
Psihologul desăvîrșit care e Franzen se joacă de-a șoarecele și pisica atît cu naivitatea personajului său, Purity, tînăra absolventă de facultate căreia i se spune Pip, ca personajului principal din Marile speranțe, cît și cu neștiința din ce în ce mai curioasă a cititorilor, pe care îi trimite, ironic, pe piste false, cu aceeași pricepere cu care Dickens manipula așteptările cititorilor săi, în secolul al XIX-lea, făcîndu-i pe cei de peste Ocean să pîndească în port venirea vaporului care aducea următorul foileton al romanului la care scria.
Marea deosebire dintre cei doi e că, în timp ce la Dickens personajele cumsecade, chiar dacă mai fac greșeli, de care cititorii se cutremură, tot cumsecade rămîn, iar ticăloșii sînt din ce în ce mai ticăloși, Franzen nu pare deloc convins că ticăloșia și cumsecădenia există în stare pură. Ceea ce îl încurcă pe cititorul care vrea ca măcar în romane lucrurile să fie mai limpezi decît în viață. Așa se face că, în Puritate, nici inocenta Purity nu e chiar cum o arată numele și nici ticăloșii nu sînt perfecți în ticăloșia lor. Asta însă cu o condiție, să-i iei la bani mărunți. Pe măsură ce te prinzi că Puritate e o replică, în mare parte dezamăgită, la Marile speranțe, înțelegi și de ce, pentru Franzen, eroii jurnalismului mondial de investigație sau autorii marilor dezvăluiri de secrete, ca Edward Snowden sau Julian Assange, nu sînt niște îngeri ai adevărului, ci și niște manipulatori ai informațiilor destinate publicului, care au, la rîndul lor, schelete pitite în dulap.
Franzen nu e atît de neîncrezător sau, mai exact, nu-și împinge atît de departe neîncrederea în jurnaliștii de investigație, această mîndrie a Americii, încît să le caute tuturor schelete prin dulapuri. Există printre ei și devotați sinceri ai acestei meserii riscante, dar cum oameni sîntem, dacă le răscolim și lor trecutul, cine știe peste ce am putea da. Astfel că în jurnalism nu putem fi siguri despre cineva decît că a fost o mare speranță. După aceea, mai ales dacă ajunge o certitudine, acel cineva se transformă într-o țintă pentru alți jurnaliști de investigație, care primesc ponturi sau care descoperă un fir ce-i duce la scheletul din dulapul celui pe care l-au idolatrizat.
Jonathan Franzen, Puritate, traducere și note de Iulia Gorzo, Editura Polirom, 2016.